„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Vinovate nostalgii?…

1 februarie 2017
Autor

Odată cu înaintarea prin ani se estompează sau chiar se schimbă radical oare şi gusturile? Ca şi preferinţele, plăcerile, opţiunile pro şi contra unora dintre habitudinile noastre cele mai uzuale şi pe care, cândva, le-am crezut imuabile­?. De neclintit.

Astfel de întrebări pe care nu le ocoleşte o suspiciune de gratuitate m-au vizitat încă de aseară, luând act că azi este 1 februarie, luna pe care nu ştiu din ce pricini – în afara aceleia că e şi luna mea natală – am plăcut-o cel mai mult. Mai mult chiar decât luna mai cu rapsodiile sale florale într-o cromatică nu doar atât de diversă, cât mai ales ispitind la ieşiri în câmp ori în parcuri încărcate de atâtea miresme îmbietoare.

Poate – în căutarea unei minime raţiuni – să fi contat sentimentul ieşirii lente din iarnă. Cu care, altminteri, cu excepţii altminteri uşor de bănuit, nu prea m-am împăcat. Nu m-a atras nici săniuşul cât ar fi fost de conceput la vârsta avânturilor ludice, cu patinele ori cu schiurile nici atât: am stat departe de astfel de opţiuni, pe care însă le-am admirat la cei ce le îndrăgeau şi le practicau.

Iarna – înţelegând prin ea mai ales decembrie şi ianuarie – a constituit, de la întâia vârstă şcolară, doar momente ale lecturilor. Mai întâi, spre amurgul sosit mereu prea repede şi la lumina palidă a lămpilor cu gaz pe care mama ştia să mi le rostuiască pe soclul de jos al sobei pe care îmi arcuiam picioarele îngheţate din scurtele şi obligatorile ieşiri afară , apoi, la vârsta liceală, la lumina unei veioze aduse de tata special dintr-un târg, cred, de vechituri. Acolo şezum şi plânsum, cu o expresie de cronicar dat uitării: şi retrăind, cu o intensitate rar repetată apoi prin puzderia de ani, toate aventurile şi ideile pe care îngălbenitele pagini ale cărţilor împrumutate cu traista de la biblioteca de la Bratovoeşti mi le ofereau cu o generozitate pe care o ridicam la gradul unui dar divin.

Şi-mi mai plăceau zilele în care movilele de zăpadă îşi abandonau starea de gheaţă şi din ele se înfiripau acele râuşoare de apă, băltoacele peste care îmi plăcea să sar cu sprinteneala copilului căruia trupul îi solicită probe de rezistenţă, ca şi primele expediţii pe valea împădurită în căutarea primilor ghiocei. Florile, alături de tămâioara mult mai anevoios de descoperit, care au rămas, poate exact de atunci şi din această experienţă neuitată, preferatele mele. De care coasta era, în multe locuri, plină, alcătuind aproape mici şi somptuoase „lanuri” din care ne înfruptam cu o voluptate aproape sportivă.

Şi îmi amintesc, mai ales spre finalul lui februarie, zilele acele cu primele semne de căldură în care renunţam, cu o voluptate alarmantă uneori pentru părinţi, la căciulile de lână şi la cojoacele împopoţonate mai înainte să apară paltoanele fudule ori nişte geci din materiale care nu ne făceau prea multă plăcere.

Azi, 1 februarie anul de graţie 2017, lucrurile par cu totul schimbate. Departe de a da semne de osteneală, frigul – şi gerul mai ales – continuă să mă irite. Chiar până la depresie. La care se adaugă, cum altfel?, atâtea alte argumente şi motive pe care ni le oferă lumea din jurul nostru. Prăvălită parcă într-o competiţie a veştilor rele cu care suntem bombardaţi de dimineaţa până seara, într-un maraton informaţional pe care nimeni nu-l câştigă, dar pe care noi suntem cei care-l pierdem mereu.

Dar dacă, mă surprind întrebându-mă, doar nostalgiile mele sunt… vinovate? Cu accentele lor de căutare a unui timp pierdut, a iernilor şi a zăpezilor care, vorba mai „bătrânului” poet francez, nu mai ştim pe unde s-or fi pierdut? Ori, mai simplu şi poate şi ceva mai dureros, să-şi fi pierdut senectutea, prin ani, sagacitatea atât de virtuoasă cândva? Ce-i drept, iarna din care ieşim – şi încă nu ştim cum, cu ce preţ şi… preţuri, a fost încă una, poate dintre cele mai neplăcute, a pătimirii noastre comune. De parcă toate speranţele unei aşezări, pe baze solide ale împăcării cu ceilalţi şi mai ales cu noi înşine, s-au risipit în haosul unor zornăituri de ameninţări mai agresive ca niciodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şase − = 1

Arhiva

februarie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Ian   Mar »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728