Atilio Bertolucci sau canzonieristul antipetrarchesc

1 decembrie 2016
Autor

Cum se va fi prezentând celebrul “Canţonier” al lui Petrarca (adevărata sursă a poeziei italiene multiseculare, iar nu “Commedia” dantescă), fără Laura? Dar, evident, nu şi fără Amore, care rămâne, în definitiv, protagonistul modelizant al operei. E o întrebare pe care critica italiană nu şi-a pus-o (sau noi nu avem cunoştinţă), dar care îşi are, deja, cel puţin două ilustre exemple: “Canţonierul”, ca atare, al lui Umberto Saba, culegere totalizantă, generică a creaţiei sale, şi, iată surpriza, poezia lui Atilio Bertolucci, devenit, ce ironie, aproape celebru prin consacrarea faimei fiului său, Bernardo, vestitul regizor cinematografic. Dacă, în cazul lui Saba, spaţiul văduv de Laura şi de Iubire e luat de Triest şi de Lina, nevasta, spre a spune astfel, cea de toate zilele (un corespondent al Paraschivei lui Arghezi), ca şi de animalele din curte, la Bertolucci eroticul, în accepţia sa romantică, dar şi comună, aproape că este exilat, sau, în orice caz, este convertit la cadrul (cu sentimente şi ambient cu totul) pur domestic ori familial. Şi chiar atunci când reapare, în străfulgerări accidentale, din vraiştea trăirilor “jurnaliere, sentimentul acesta consacrat al Poeziei capătă, ca în unele poeme din tinereţe, mai curând forme ale unor escapade filtrate de ironie şi de acel gust “fumiste”, decelat, deja, de o parte a criticii.

Născut în provincia Parma, în 1911, debutând timpuriu, la numai 18 ani, cu volumul Sirio, asumându-şi o izolare care l-a ţinut departe de multele şi, uneori, sterilele polemici consacrate poeziei şi, îndeosebi, “cuvântului” poetic (cele declanşate de Ermetism, în primul rând), Bertolucci a murit chiar în vara acestui an, la o vârstă patriarhală. Poet “minor” (prin opţiune, din moment ce el însuşi îşi invocă “muza minoră”), marginal, cum a recunoscut cvasi-totalitatea criticii, deşi niciodată în registrul degradat al termenului, mereu însă asediind “centrul” (al Poeziei italiene din secolul XX, una dintre cele mai vii şi mai interesante pe plan universal) de care vorbea Pasolini, Bertolucci şi, în mod esenţial, un virgilian trecut prin filtrul confesismului post-mallarméean; un “citadin” refulat şi auto-refuzat, decis, de timpuriu, să revină la ţară, în Câmpia padană, acolo unde însă, cel puţin în Italia, sentimentul arhaicului s-a evaporat, s-a dizolvat; a lăsat totuşi urme, dacă nu în poezia populară, oricum în codul lingvistic, dialectal, pentru care însă autorul Focurilor de noiembrie n-a optat, aşa cum avea să facă Pasolini, unul din marii şi neliniştiţii săi prieteni.

Revenit acasă, la ţară, după recâştigarea unei proprietăţi a familiei, după peregrinări la Parma şi la Roma, poetul îşi fixează destinul, deliberat, voluntar, între tentaţiile agreste, ca lăcaş al Logosului poetic, ca pariu identitar poietic, şi rafinamentul promis şi legitimat de o cultură artistică pe care mulţi dintre învăţaţi săi contemporani i-au recunoscut-o printre darurile native.

Atilio Bertolucci este tatăl marelui regizor de film, Bernando, al cărui nume se află astăzi pe buzele tuturor cinefililor din lume. Pare o ironie a destinului, aşadar ca poetul Atilio, foarte cunoscut şi apreciat în cercurile literare italiene interbelice, în ciuda firii sale solitare, să treacă în umbra propriului său fiu, şi aceasta chiar în contul unei arte, cea a filmului, desigur mai spectaculoasă şi mai populară decât cea a poeziei.

Tatăl, poetul, deci, s-a născut la S. Lazzaro (în provincia Parma), în 1911, a urmat cursurile facultăţii de drept, apoi pe cele ale facultăţii de litere din Bologna, unde a fost coleg, printre alţii, cu cunoscutul prozator Giorgio Bassani. A predat istoria artei în învăţământul superior şi a condus o colecţie de literatură la o cunoscută editură, a lucrat, în televiziune, pentru RAI, redactor al revistelor literare «Paragone» , «L’Approdo letterario» şi «Nuovi argomenti». A fost şi un pasionat traducător de poezie universală şi, în ciuda bogatei şi prodigioasei activităţi culturale, a fost şi a rămas o fire retrasă, cântând în poezia sa universul rustic, campestru, agrest, nu sub semnul vreunei Arcadii secrete, ci sub cel al unui filtru profund original, al familialităţii.

Poezia sa, adunată în volumele Sirio (1929), Fuochi in novembre (1934), La capanna indiana (1951, Viaggio d’inverno (1971),  propune o tematică de sorginte arcadică, aproape pastorală, tratată însă în volutele unei stilistici moderne, cu o sintaxă  pe cât  de debitoare codului familiar, pe atât de austeră, în volutele sale de adâncime. Analizând unele titluri ale poeziilor sale (“roman”, “pagină de jurnal”, “cronică”), un critic detecta cu pertinenţă prevalenţa unui program de natură confesivă, prin includerea filonului ‘narativ’ în structura poemelor, de unde concluzia că poezia şi-a împrumuta ‘materia’, pentru Bertolucci, din tot ceea ce poate fi deveni scriitură, tot ceea ce poetul, în vestă de actant ‘epistolar’, discerne şi selectează, urzind, asemenea unui păianjen, pe foaia de hârtie, din cotidianitatea nu obligatoriu insidioasă.

Acelaşi critic remarca disponibilitatea poetului pentru asumarea “marginalităţii” ca destin, dar şi ca topos liric. Nu lipseşte în această opţiune, adăugăm noi, un abia disimulat simţ provocator: într-o lume a computerului şi a sondelor spaţiale, Atilio Bertolucci preferă, riscând să rămână, cum se zice în limba sa, ‘fuori moda’, să scrie despre sat, despre câmp, despre zăpezi (şi de altădată), despre vrăbii şi drumeţi singuratici abandonaţi la margini de păduri.

 

*

Attilio Bertolucci este tatăl marelui regizor de film, al cărui nume se află astăzi pe buzele tuturor cinefililor din lume. Pare o ironie a destinului, aşadar ca poetul Attilio, foarte cunoscut şi apreciat în cercurile literare italiene interbelice, în ciuda firii sale solitare. să treacă în umbra propriului său fiu, şi asta chiar în contul unei arte, cea a filmului, desigur mai spectaculoasă şi mai populară decât cea a poeziei.

Tatăl, poetul, deci, s-a născut la S. Lazzaro (în provincia Parma), în 1911, a urmat cursurile facultăţii de drept, apoi pe cele ale facultăţii de litere din Bologna, unde a fost coleg, printre alţii, cu cunoscutul prozator Giorgio Bassani.A predat istoria artei învăţământul superior şi a condus o colecţie de literatură la o cunoscută editură, a lucrat, în televiziune, pentru RAI, redactor al revistelor literare “Paragone” , “L’Approdo letterario” şi “Nuovi argomenti”. A fost şi un pasionat traducător de poezie universală şi, în ciuda bogatei şi prodigioasei activităţi culturale, a fost şi a rămas o fire retrasă, cântând în poezia sa universul rustic, campestru, cam în felul în care a făcut-o, la noi, un Ion Pillat.

Poezia sa, adunată în volumele “Sirio” (1929), “Fuochi in novembre” (1934), “La capanna indiana” (1951, “Viaggio d’inverno” (1971),  propune o tematică de sorginte arcadică, aproape pastorală, tratată însă în volutele unei stilistici moderne, cu o sintaxă economicoasă, austeră. Analizând unele titluri ale poeziilor sale (“roman”, “pagină,de jurnal”, “cronică”), un critic detecta cu pertinenţă prevalenţa unui program de natură confesivă, prin includerea filonului ‘narativ’ în structura poemelor, de unde conclusia că poezia ar reprezenta, pentru Bertolucci, nici mai mult, nici mai puţin decât tot ce este – ori ce devine scriitură, adică tot ceea ce autorul discerne şi selectează, urzind, asemenea unui păianjen, pe foaia de hârtie.

Acelaşi critic remarcaq disponibilitatea poetului pentru asumarea “marginalităţii” ca destin, dar şi ca topos liric. Nu lipseşte în această opţiune, adaugăm noi, un abia disimulat simţ provocator: într-o lume a computerului şi a sondelor spaţiale, Attilio Bertolucci preferă, riscând să rămână, cum se zice în limba sa, “fuori moda’, să scrie despre sat, despre câmp, despre zăpezi (şi de altădată), despre vrăbii şi drumeţi singuratici abandonaţi la margini de păduri care, din păcate, în Italia nici nu se prea mai găsesc astăzi.

“Temele” poemelor sale sunt, aşadar, vechi cât poezia universală ori, mai bine zis, cât lumea însăşi, fiindcă solitudinea – din care el îşi face un motiv predilect – aparţine destinului nostru interior; ca şi copilăria, păcatul, iubirea, ca, mai ales, natura cu anotimpurile, cu frumuseţile ei imprevizibile care nu se schimbă, în ciuda schimbărilor pe care noi le suportăm.

Poezia, ca şi poetica sa, rămâne, aşadar, o sfidare a modei şi chiar a amprentelor majore ale epocii pe care o trăim, nostalgia – cu tot haloul ei semantic – fiind, până la urmă, marea temă a întregii lirici a lui Bertolucci.

Dal “Sirio”

 

Cântecul pelegrinului

 

Noapte de bronz

Pe care-o arde

Rădăcinosul arbore

Şi tânguiosul râu o usucă

Iar piatra o-ntunecă,

Noapte pe care zorii

Mai jinduită-o fac

Şi aşteptată mai

De pelegrinu-ncremenit

Pe la izvoare putrede.

 

Şi dacă-n zori

Din rece soare plouă

Exhumată, halucinantă

Strălucire,cu gingăşie

Peste obscura-mi dimineaţă,

O, floare

Te salută

Încremenitul pelegrin.

 

Dimineaţă

 

Prin fereastra deschisă

Pătrund calmele voci

Ale fluviului,

Îndepărtatele cânturi

ale spălătoreselor

Acolo jos printre plopi şi anini,

Către curentul pur

Ce susură atât de dulce,

Fumul aburilor

Cu cel al caselor se însoţeşte

Sub râsul triumfal

Al cerului.

Pe celălalt mal, pe drum

Afişele albastre

Ale companiilor de navigaţie

Umplu de nostalgie şi iluzii

Inima oamenilor

Aşezaţi pe bănci.

Mă gândesc la o fată blondă.

Curând va sosi amiaza

Şi o mare blândeţe mă cuprinde,

Şi o mare nevoie să plâng fără motiv.

 

Copilărie

 

Vise albastre

Brodate

Salve

Ave

Bucuroasă noapte

Sticle cu geamul gros

Cu un pahar în vârf,

Un rozariu

De alune uriaşe

Şi beznă

Până mă-nghite somnul.

Dimineaţă e duminică;

Ceaţă pe câmpuri,

E departe biserica

Şi clopotele nu se-aud.

Noapte aspră a fost totuşi

Căci nişte fantasme albe

Au încolţit-o

Cu vreri de cireşe,

De sticle de vin

Roşu, ce-a spumegat.

S-a aprins focul

În cameră deja de-o vreme

Şi trăncăneşte precum un bătrân singuratic

Ce-şi aminteşte sieşi de tinereţe,

Fericite vremuri.

Roşii se fac  chipurile de căldură

Şi noi copiii suntem mulţumiţi,

Cu inima uşoară şi multicoloră

Într-o odaie, când iarnă este.

Privim pereţii pe care sunt pictate

Solitare case, îmblănite cu neauă

În mijlocul pinilor şi ei

Albiţi de nea, spre lacuri îngheţate.

Fumegă un coş,

Un cerb stă încremenit

Acolo în vale

Unde sfârşeşte pădurea.

În acea blândă casă

Un copil a rămas prizonier.

Se-ndepărtează un tânăr

Trist, şi plânge, pe o cărare

Spre viaţa crudă care-l aşteaptă,

Mai crudă decât Moartea.

 

Pagină de jurnal

 

La Bologna, la Fontanina,

un sluşbaş isteţ şi plâns

pe tăcute, cu un surâs

ne-a deschis uşa cu mâna.

 

Camera pustie şi-nsorită dŕ

spre un canal

pe care în linişte şi egal

o flotilă de raţe naviga

 

Un vin de aur strălucea-n pahare

şi ne-a îmbătat;

iubirea, o rarişte mare,

din ochii-ţi negri ne-a incendiat.

 

Din “Focuri în noiembrie”

 

Apoi în lumina senină

 

De cum vara sosit-a, mari fluturi albi

intrau în odaia fără de zgomot;

mâinile ei, pe cearceaf, erau doi fluturi mari

morţi şi albi, uşor  mânjiţi de sânge.

Când seara cobora

plină de obosite strigăte şi de zboruri,

îi pătrundea în inimă ca o răcoare,

îi închidea ochii, îi acoperea vise şi nostalgii.

Ah, florile salcâmilor atât de prelungi

încât îţi umplu braţele,

apa îngheţată şi întunecată, cântul batozelor

în pulberea lui iulie, iar seara ca o melancolică fetişcană

încoronată cu râzătoare stele,

roua şi basmele şi cântul greierilor:

întreaga sa copilărie.

Ochii pierduseră orice umbră,

reînflorise inima.

Îşi amintea de atâtea lucruri multicolore,

de crăciunurile de altădată.

Era ca o piatră peste care trece o rivieră albastră.

Apoi în senina lumină

a sosit moartea.

Din “Scrisoare acasă”

 

Pentru B…

 

Micile aeroplanuri de hârtie pe care tu

le înălţai în crepuscul, se pierd

precum fluturii în aerul

ce se întunecă, nu se vor întoarce nicicând.

 

Asemenea şi zilele noastre, dar un abis

prea puţin îmbietor le culege

din această vale tăcută de frunze

moarte şi ape tomnatice

 

unde obositele lor aripi îşi depun

fragilele tale planoare.

 

Epigraf

<O mors, quam amara est memoria tua

homini pacem habenti in substantiis suis>

 

O cărăruie fost-am cândva.

Invadată de ierburi,

suavă şi nemiloasă tăcere

moartea îmi este, crudă

pe când greierele îşi reia

cântecul său de amiază.

 

Zăpada

 

Cum trece zăpada pe-aceste ramuri

cum apasă anii pe umerii pe care-i iubeşti.

Iarna e anotimpul cel mai drag,

în luminile sale mi-ai ieşit în întâmpinare

dintr-un somn de după-amiază, o

coamă amară de păr pe ochi.

Anii tinereţii sunt ani pierduţi.

 

Gânduri de-acasă

Nici să scriu, nici să trăiesc nu mai pot

dacă anul ăsta zăpada ce se duce

nu mă va avea martor nerăbdător

să audă în aer primele viole.

 

Ca şi când mort aş fi îmi amintesc

primăvara noastră, lumina ei

destrăbălată care durează întreaga zi,

minunea unei zile care trece.

 

Poate că nouă ultimii copii ai vârstei

impresioniste nu altceva ni-i dat

decât să copiem după-adevăr, în timp ce picură

zăpada pe vrăbiile înstolate.

 

Mamei sale, care avea numele Maria

 

Tu eşti, cea invocată în fiecare seară, pictată pe norii

care-nroşesc câmpia noastră şi pe cel ce se mişcă pe ea,

copii proaspeţi ca frunzele şi femei umede în călătorie

spre oraş în lumina unei băltoace pe sfârşite,

tu eşti, tânără mamă, veşnic în gura morţii

ce te-a sădit, trandafir gata să-mbobocească,

tu, izvor al oricărei nevroze şi nelinişti care mă torturează,

şi de-asta îţi mulţumesc pentru timpul

care a fost şi pentru cel care vine.

 

Lasă-mă să sângerez

 

Lasă-mă să sângerez pe drum

în pulbere în antipulbere în iarbă

inima palpitând în ritmul său sărbătoresc

măşti verzi pe case ramuri

 

de castan, proaspete ramuri, două păsări

mascul şi femelă zburătăcite departe

pupila doare dacă iubirea

încearcă să-i urmeze fuga

 

după singurătăţi aer apă din Brŕtica,

nu mă ajută când îmi mişc braţul

şi-mi redeschid rana lichidul

vâscos îmi întunecă vederea,

 

aştepţi răbdător acolo unde fuge poteca

înălţată de vânt în amiază, ţi-nchipui

atunci doar de a mă fi auzit strigat,

intră în raza mea vizuală dintr-o zi

 

liniştită de septembrie masa pregătită,

fii obosiţi de aşteptare, fiii tineri

cu culoarea tinereţii învăpăiată

de-o lumină pe care ramurile o-nverzesc.

 

Din “Călătorie de iarnă”

 

Singur

 

De septembrie aici arde încă soarele

lumânare la marginea arderii sale

câmpul spre care mă îndrept planând

e un altar cu o faţa de masă ierboasă.

 

O străpung brânduşe cu cărnosul liliac

o mărginesc mărăcinii lui Dumnezeu

şi ai hotarului blestemat umilit astăzi

de ruina lentă a agriculturii

 

O însângerează bacăle ivite prea devreme

în anotimpul toamnei o îndulcesc

coralul vegetal al măceşului

şi smocul puternic ce strânge aluna.

 

Mă pot improviza preot – vocaţie întârziată -

spre a celebra în ora plină a amiezii

la această masă naturală a spaţiului apenin -

oferind carne şi sânge din mine

 

măgarilor şopârlelor fluturilor-perechi

singurii ce depun mărturie la pustiile locuri

din amvon despre credinţa şi neliniştita-mi izbăvire -

 

în timp ce avionul poştal se-ndepărtează şi

 

flutură o cârpă care în depărtarea însorită străluceşte?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031