Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă

1 decembrie 2016
Autor

Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol al lui Eugenio Montale publicat în cotidianul „Il Corriere della Sera”, al cărui colaborator fidel a rămas în ultima jumătate a existenţei sale, intitulat, cu acea simplitate a marilor poeţi ieşiţi în lume din tainiţa versurilor meşteşugite, Vizită la Brâncuşi. Parte din articol, introdus ulterior în volumul de cronici şi impresii jurnalistice de călătorie Fuori di casa („Afară din casă”), apărut în 1969, la editura Ricciardi, l-am tradus şi publicat într-un Almanah Ramuri de prin anii ’80, rezumându-mă atunci strict la evocarea vizitei pe care marele poet italian i-a făcut-o, în 1953, lui Brâncuşi, la Paris, în atelierul său din Impasse Ronsin.

Revin la acele memorabile pagini, turnate parcă în forja endecasilabului dantesc din „Divina Comedie”, sedus, încă mai mult, nu doar de acuitatea intuiţiilor montaliane în universul artei „noi”, avangardiste pariziene, ci şi de portretul singular, dacă nu unic, pe care poetul, în haine de critic de artă, i-l face conaţionalului nostru.

Ceea ce surprinde de la început până la sfârşit este absenţa unor calificări, de altfel atât de obişnuite, poate obligatorii, într-o astfel de întreprindere jurnalistică; lipsesc din text „adjectivele”, referinţele critice la opere, ba chiar şi minimum efort de încadrare a sculptorului în vreo „căsuţă” taxonomică atât de proprie criticii de artă. Montale preferă descrierea: a locului, a artistului şi a atelierului, în care trece în revistă operele, ca pe obiecte singulare, indefinibile, aşa cum îi apar din momentul în care creatorul lor, bolnav şi ursuz, i le dezvăluie ridicând de pe ele nişte pânze albe cu care le proteja.

Vizita în sine e pusă, de la început, sub semnul întrebării, căci Montale fusese avertizat asupra rezistenţei, în izolare şi solitudine, a marelui artist, la orice tentativă de pătrundere în intimitatea creaţiei şi a existenţei sale. Aşa că, odată descoperit, pe o „baracă”, numele Brancusi, sună repetat şi îndelung şi când e pe punctul să renunţe, dezolat, se deschide o uşă în care apare „un bătrân în salopetă, un omuleţ dăruit cu o barbă extrem de lungă, neîngrijită, ţepoasă, de un galben murdar. Mustăţile, la fel de lungi, erau de aceeaşi culoare. Pe cap avea o chitie din cele cu care faci baie. Am reţinut ascuţimea bănuitoare a ochilor, de o frumoasă culoare maronie…”.

Iată cum, în câteva rânduri, ca un racursiu al unui maestru întors la masa de desen, ni se oferă un portret memorabil al lui Brâncuşi, căruia autorul său nu-i poate sustrage raportarea la două ilustre exemple din marea literatură a lumii: „Cinicul Apemantus dinTimon din Atena  a lui Shakespeare, şiretul îmbătrânit, idolatru şi măcelar de capre pe care W. H. Hudson l-a introdus în romanul său Green Mansions” şi pe care, afirmă el, „nu şi le imaginase diferite de Brâncuşi”.

Sculptorul nu e nici pe departe primitor:

 

„Ostilitate, sarcasm, neîncredere, dezgust, suferinţă par să fie trăsăturile sale. În acea baracă, îmbâcsită cu opere acoperite de mari pânze, Brâncuşi trăieşte, mănâncă, doarme. Trăieşte de unul singur, se duce singur la cumpărături. Nu primeşte pe nimeni. Cine ar dori să-l vadă n-are decât să se posteze la ieşirea din Impasse şi să pândească ceasul în care el, înarmat cu una din acele pâini franţuzeşti lungi de un metru, revine de la prăvăliile din apropiere.”.

 

Urmează scena de roman misterios a întâlnirii propriu-zise:

 

 

 

„Odată deschisă uşa, el mă săgetă cu adâncă antipatie. `Sunt bolnav`, declară fără a-mi spune să intru. Bâlbâit, îi amintii întâlnirea, pomenii numele lui Pound. Îmi făcu semn să intru şi se apropie de `opere` şi începu să le descopere şi să le reacopere imediat cu învelitoarele lor. Am văzut dintr-o clipire forme de torpile, extrem de şlefuite, în formă de gogoşi spiralate, coloane de lemn pe care se aflau dezlânat desenaţi ochi şi urechi, două cuburi îngemănate (Les pigeoons), câteva structuri de metal ramificate, două suporturi de umbrele în formă de pâlnie: însă peste toate coborâră inexorabilele învelitoare şi după o clipă mă trezii în faţa unei bărbi duşmănoase, a unei priviri goale de orice simpatie omenească. Ce-i de zis şi de făcut? Pierdut, îmi amintii de o teorie atribuită lui Brâncuşi: că la fiecare douăzeci şi cinci de mii de ani lumea e scufundată de potop şi că de-acum noua catastrofă e mai mult decât apropiată, e iminentă”.

 

 

 

Abia după această neobişnuită întâlnire, împrumutată, cum pare, din vreo bolgie dantescă, Montale îşi îngăduie, cu o ardentă şi sigură intuiţie de poet şi de degustător de artă, să-şi expună… impresiile, care sunt puternice:

 

 

 

„Brâncuşi mi-a apărut pentru o clipă asemenea puternicului meşteşugar al acelei desuhamaniyación del arte ce şi-a găsit, cu vreo treizeci de ani mai înainte, teoreticianul în José Ortega Y Gasset: sculptorul unei lumi ce aspiră să reintre în preistorie, al unei umanităţi ce ştie să creeze mari simboluri formale, sigle, diagrame, vestiri de Apocalipsă.”.

 

 

 

Iar despărţirea nu-i mai puţin misterioasă, ocultă aproape, smulsă din ce ştie manuscris medieval:

 

 

 

„Dar abia ce apucasem să îngăim: `oui, le déluge` că deja sinistrul bătrân se întinsese pe o sofa adâncă, răsucindu-se, declarându-se muribund şi arătându-mi uşa cu mâna. Am ieşit cu o rece închinăciune şi fireşte nu-l mai voi revedea niciodată pe Constantin Brâncuşi, omul foarte bogat şi sărac care dăltuind o bucată de lemn poate câştiga un milion de franci, faunul aproape nonagenar care  cu doar câţiva ani mai înainte îşi asalta încă vizitatoarele studioului său, sculptorul ce e definit ultimul dintre clasici. Fidias fără anecdotă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031