Montale jurnalist

1 decembrie 2016
Autor

Început de colaborare la Corriere în 1946 (Corriere dell’Informazine). În 1948, scrie un editorial despre moartea lui Gandhi şi din acel moment devine redactor. Volumul „Fuori di casa”, 1969, adună articolele sale şi scrierile de călătorie din 1946 până în 1964.

Jurnalist fără snobisme, fără mofturi, fără aerul resemnat al celui ce trebuie să-şi aleagă o a doua profesiune spre a trăi. Mare parte din sejurul său milanez se identifică cu „Corriere” chiar dacă trăit cu o doză de ironie, cu o dispoziţie spre maliţie de origine ligură.

„Îmi plăcea mult latura de angajament în muncă la ziar, a merge zilnic la birou îmi crea o inexplicabilă beţie. Mi se părea că mă aflu într-una din acele dughene unde fabrică fac pipe, într-o dugheană cu „Dunhill” şi cu lucrători ce vorbesc în şoaptă şi care îşi cunosc clientela. Emanuel (Guglielmo Emanuel, redactor şef) şi Missiroli (adjunctul său) conduceau „Corriere” ca pe o foaie parohială. Datorez mult giornalismului…”

Guido Vergani, Un impiegato tranquillo per le strade di Milano, în La Reppublica, 15 settembre 1981.

 

„Montale era angajat pentru pagina a treia; însă dar cu funcţii executive, dintre cele care azi ar fi considerate nedemne din partea vreunui „novice”. Era însărcinat să trieze articolele, să compileze titlurile, să pregătească manşetele necesare pentru paginare. Missiroli, care-l stima mult în ciuda diferenţei de caractere şi de cultură, îi încredinţa câteodată sarcini mai delicate, îl întreba asupra oportunităţii de a trimite ori nu un nou colaborator. (….) În anii aceia nu exista pagina de cărţi care urma să apară mai târziu. Şi nu se poate imagina cum s-ar fi obţinut o recenzie pe pagina a treia din „Corriere”; nu apăruse nici televiziunea, periodicele se străduiau să cucerească greutate şi influenţă culturale, cu excepţia lui „Mondo” care rămânea în toate sensurile excepţională şi pentru limitele înguste ale unui tiraj aristocratic. Şi Montale, acest spirit profund ostil oricărei forme de comerţ ori chiar la vreo ispită de putere, era bombardat cu solicitări, sufocat de toate cererile celor ce se proclamau, în mod arbitrar, colegii săi, sau prieteni, care se lăudau cu cine ştie întâlniri şi cine ştie de ce fel (…)

 

Giovanni Spadolini, da: In quella stanzetta, nel “Corriere della Sera”, 14 settembre 1981

 

 

 

 

 

 

 

20

 

Problema pe care o pune Jauss – şi cu el mulţi alţii – este aceasta: e posibil ca anti-istoria ori mai exact civilizaţia post-romantică să creeze o istoriografie literară care să fie o meta-istorie, un ansamblu de modele decupate ici-acolo, pe verticală, în decursul veacurilor şi gata să pretindă o continuitate, un raport cu viitorul artei? Tentativa de a studia o evoluţie a formelor literare a fost împlinită de către formaliştii ruşi şi, pe urmă, de structuralişti, o şcoală de-acum internaţională. Potrivit lui Jauss, astfel de tentative au doar aparenţa obiectivităţii. Nu vor conduce la un nou tip de istorie anistorică. Spre a ieşi dintr-o constrângere închisă, trebuie să asumăm punctul de vedere al receptării operei, anume al publicului. Opera importantă e aceea ce se înfăţişează într-un „orizont de aşteptare”, care răspunde la o întrebare, fie ea şi inconştient. Odată atins un atare scop, opera va muri, înlocuită de alte raţiuni de a da-a avea, însă va putea renaşte atunci când va avea loc o răsturnare a aşteptării, adică a gustului. În artă nu există un timp, ci multe timpuri, iar un discurs critic pur sincronic nu are niciun sens.

Se naşte cu uşurinţă obiecţia: potolirea aşteptării nu ar însemna oare ceea ce popular se numeşte succesul? Iar succesul nu e într-un raport direct cu industria culturală? Unde vom situa acest orizont de aşteptare? Îmi vine să mă gândesc la al nostru Tilgher care studia „problema centrală” a unor opere ce nu s-ar fi dezvăluit niciodată vreunui orizont de aşteptare. Şi ar fi poate nedrept fiindcă Jauss admite o pluralitate de orizonturi şi de receptări justificând astfel cazul deloc rar a unor mari scriitori practic necitiţi de nimeni. Cine legitimează astfel de scriitori? Gustul personal al unor puţi aleşi, acei happy few ce trăiesc în meta-istorie fără poate să ştie. Însă la acest punct reapare subiectivitatea, ceea ce nu se afla în rating, iar cercul se închide.

 

(Variaţiunea nr.) 20, din: Treizeci şi două de variaţiuni / Trentadue variazioni e Diario del ’71 e del ’72. În: Ediţia  Prose e racconti, Mondadori, I meridiani, 1995, p. 588-589.

 

În sufletul omului

 

 

În sufletul omului alternează sistole şi diastole, tulburare şi linişte, bucurie şi nelinişte, speranţă şi disperare. În afara sufletului omului (presupunând că există un afară) alternanţa anotimpurilor. Vremea urâtă şi seninul, războiul şi pacea, revoluţia şi restauraţia. progresul tehnic şi presupusul regres moral, artele frumoase şi artele urâte, opulenţa şi foamea prezintă o gamă nu prea diferenţiată. Ce anume îl mişcă pe om? Biologia ori dialectica? Nici una, nici alta oferă consolare. Pe om îl interesează în mod mediocru să ştie că poate într-o zi îşi va putea crea un facsimil al său pornind de la procedee în vitro; omului îi spune prea puţin ori nimic faptul de a afla că s-au descoperit doi noi galaxii; omului îi cu totul indiferent ştirea că în spiritul său funcţionează un mecanism de teze, de antiteze şi de un babau final care nu ştie ce anume o fi. Că istoria e o succesiune de fapte naturale (aşa cum naturale sunt ploaia şi vremea bună) ori desfăşurarea unui spirit despre care nu se ştie cum şi de ce omul însuşi ar fi participant ori de-a dreptul creator, iată ideea ce-l interesează atât de puţin pe om. Cu toate acestea, se poate observa, pe om îl interesează mult propria libertate personală şi întreaga sa istorie şi în mod emancipator cu privire la secularele sclavii. Viaţa (de data aceasta cu majusculă) ar conţine aşadar o săgeată, o indicaţie. Cine urmează săgeata umblă în sensul vieţii, cine ignoră ori neglijează săgeata se mişcă într-o direcţie cu totul diferită ori chiar opusă (şi cu asta? Ce rău ar fi? obiectează alţii).

Dacă săgeata înseamnă libertate devine uşor de spus că indiferenţa e cea mai mare dintre libertăţile posibile, dar şi cea mai înspăimântătoare. Însă omul a hotărât ceva pios anume fără o adâncă frică. Dacă ceva îi dă paceomului este faptul de a se simţi împins, mişcat, obligat. O ştiu bine istoricii şi în mod special anumiţi filosofi, pentru care tot ceea ce se întâmplă există totdeauna un motiv şi ceea ce nu se întâmplă e totdeauna greşit. Numai savanţii (nu toţi, fireşte) ştiu că dacă istoria e natura însăşi nu e prevăzută cu nicio săgeată. Iar dacă istoria nu e natură, atunci nu se înţelege cum poate să existe răsturnarea naturii sau chiar transgresiunea naturii. Între cele două fapte sau entităţi ce se ignoră e prea dificil că ar putea să existe convieţuire sau colaborare.

 

sursa http://eugeniomontale.xoom.it/pr_nellanima.html

Libreria: Studio Bibliografico Marco Bello

Valutazione libreria:

Anno pubblicazione: 1972

Editore: LUCINI EDIZIONI D’ARTE

Soggetti: EDIZIONI DI PREGIO, EDIZIONI LUCINI, MONTALE

Luogo di pubblicazione: MILANO

Catalogo: Internet

Note Bibliografiche

 

(CARTELLA EDITORIALE) Cm.20×20. Pagine 32 (su foglio doppio). Ognuna delle 32 VARIAZIONI è stata impressa su un foglio doppio di carta vergata in varie colorazioni, contenute in una cartella editoriale in cartoncino nero con i titoli in bianco. [Sono qui raccolte, grazie al benevolo paziente consenso dell’autore, trentadue variazioni uscite in otto elzeviri del Corriere della Sera (i primi due col titolo DAL MARE): il 10 agosto 1968, l’8 settembre 1968, il 18 maggio 1969, il 22 febbraio 1970, il 19 aprile 1970, il 26 luglio 1970, il 3 novembre 1970 e il 30 gennaio 1971. Di queste Variazioni raccolte da Vanni Scheiwiller, sono stati impressi duecentocinquanta esemplari fuori commercio (Dalla Presentazione al Volume)]. Prima Edizione. Più che buono stato di conservazione.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031