Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Umberto Eco - un incitant apel la cultivarea memoriei

Umberto Eco Dragă nepoate, învață pe de rost (articol apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La
Citeşte

De la Spengler la Toffler

2 decembrie 2016
Autor

Oswald Spengler și Alvin Toffler sunt două nume de gânditori, savanți, ce par, prin naționalitate, specializare și, mai ales, prin distanța ce-i separă în timp, suficient de diferiți spre a fi subînscriși unei evaluări comune.

Germanul, Spengler adică, se născuse în 1880, prin urmare mai bătrân cu doar cincisprezece ani decât Blaga al nostru (firește, Lucian, nu vreun…Vasile!) și a bulversat orizontul de gândire al unei bune părți a intelectualității europene de după Primul Război Mondial prin cartea sa „Declinul Occidentului” în care schimba radical viziunea despre istorie. Astfel, punând în cârca istoricilor occidentali eroarea de a concepe Istoria ca un continuum în ascensiune, el introduce modelul ciclic, definind cultura, considerat substanță a Istoriei, în termenii unui organism viu, cunoscând naștere, copilărie, maturitate, bătrânețe și moarte, iar prin raportare la cele ale naturii, inclusiv posibilitatea renașterii. Exilând din spațiul culturii civilizația, Spengler îi va conferi acesteia din urmă povara unui declin implacabil: o degradare pe care el o intuia, prin anii premergători Primului Război, iar deznodământul, catastrofal pentru Germania sa, n-avea cum să nu-l propulseze ca pe un fel de profet al epocii sale și al celei următoare.

Celălalt gânditor, nu mai puțin profet la vremea sa, americanul Alvin Toffler intriga, la rându-i, pe la mijlocul anilor Șaizeci, elita intelectuală cam de pretutindeni prin diagnozele sale angoasante cuprinse în cartea devenită imediat best-seller „Șocul viitorului”. El nu pornea de la conceptul de cultură, ci, subsumându-și cercetarea la nivelul economic, avansa ideea unui dramatic clivaj între progresul tehnologic și societatea umană în ansamblul nu doar întârziată, ci și incapabilă să țină pasul.

În ambele cazuri, se profilează, chiar dacă nu la nivelul tematist de suprafață, un spectru al crizei, un fel de detectare anticipată a ceea ce Toffler însuși numea atunci un veritabil „cancer al istoriei”.

Cum, din păcate, se întâmplă mai frecvent decât s-ar cuveni și decât ne convine, ambele profeții, în ciuda imensului interes de care s-au bucurat la timpul lor și după aceea, n-au reușit, în planul unei pragmatici a istoriei – rămase, aceasta, sub semnul unei străvechi buimăceli – , nu doar să intervină benefic în „afacerile” mai mult ori mai puțin murdare ale umanității, dar nici măcar să ne ferească de a nu mai repeta erori ale unui trecut furișat, îmi pare, de fiecare dată în dulapul de schelete devenit bun comunitar.

Fiindcă, în chiar vertijul crizei în care ne aflăm, dincolo de dimensiunea ei strict economică, problemele încă și mai pernicioase, cu un gust al tragicului imposibil încă de reprimat, sunt cele ale culturii, ale civilizației și ale acelei incapacități a societății de a ține pasul cu propriile elanuri științifice și tehnice. Toate aceste aspecte erau prezente și la Spengler și la Toffler, însă ele se regăsesc acum în pliurile unei existențe umane ce capătă, cu viteze inimaginabile, spectre de sorginte apocaliptică. Încă și mai grav, pe când răvășirea valorilor a căpătat drept de cetate, de vreme ce asistăm, cotidian, la o răsturnare pe cale de legitimare, de nu cumva chiar de legiferare, discursul însuși despre degradare și despre pervertire (a individului și a societății, a oiței rătăcite și a turmei întregi!) riscă să devină, ba poate chiar a devenit, o modă. Moda însăși.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

− 6 = doi

Arhiva

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031