* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

3 februarie 2019
Autor

EUGENIO MONTALE

Misterul unui poet. Ezra Pound.

(apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția mondadoriană I Meridiani, Prose e racconti, ediția din 1997, în îngrijirea lui Marco Forti, pp. 499-503.)

 

Ziarele au publicat ştirea că poetul Ezra Pound, de doisprezece ani închis într-o clinică psihiatrică la Washington, va fi pus în libertate şi se va întoarce probabil în Italia unde a trăit circa treizeci de ani. Cum se ştie, Pound vorbise la radio italian în timpul ultimului război, în apărarea Axei şi împotriva Americii şi aliaţilor; delict pe care conaţionalii săi l-ar fi putut pedepsi cu sentinţa capitală când au reuşit (după eliberarea Italiei) să pună mâna pe poet care, de altminteri, n-a făcut nimic să se salveze. Închis mai întâi într-un ţarc, ca o adevărată bestie, mai târziu încredinţat justiţiei civile, privat de toate garanţiile pe care Constituţia americană avea obligaţia să i le acorde, poetul a îndurat un tratament care nu face cinste Ţării sale. De acord în acest punct cu prietenul Montanelli care s-a ocupat de Pound recent în „Corriere della sera” (20 aprilie 1958), trebuie ca cititorul să ştie un lucru: că tratamentul „mai mult decât de o cruzime grotescă”  aplicat lui Pound era şi pavat (cel puţin când poetul a fost scos din ţarc) cu bune intenţii. De fapt, spre a-l salva pe Pound – şi asta se dorea – nu rămânea decât o cale: aceea de a-l crede nebun şi de a-l închide într-o casă de îngrijire. Şi obţinut acest prim rezultat dacă se dorea să se obţină un al doilea: eliberarea completă, trebuia să se îndeplinească un alt pas, anume să-l declare nebun incurabil dar inofensiv; şi chiar acest lucru a fost făcut. Prin această motivare rămâne ştampilată de iresponsabilitate crima de propagandă antinaţională în favoarea duşmanului, imputată lui Pound; şi este astfel lichidat un „mesaj”, la care poetul nu va renunţa niciodată.

 

Însă e chiar adevărat că poetul american ar fi nebun? Şi se poate afirma că Pound a văzut şi a admirat italienii de azi, mai precis de ieri, ca fiinţe „cavalereşti, cu cizme şi cu privirea ţintită spre Glorie?” Şi trebuie chiar să credem că în versurile sale Pound  „ne-ar fi transformat în legendă” pe noi, italienii de azi? Şi că el ar fi „proclamat  în strălucite versuri că Italia era cu adevărat aşa cum o descria Mussolini?”

Spun eu adevărul: apropiindu-mă de mai multe ori de Pound, la Rapallo şi la Florenţa, între 1925 şi 1935 şi amăgindu-mă de a fi un discret cunoscător al poeziei sale (atât cât mi-a fost cu putinţă să descifrez) nu aş găsi niciun argument care-ar putea atesta atari opinii. Însă despre asta voi vorbi puţin mai încolo. Asupra nebuniei poetului n-aş putea să mă pronunţ din defect de competenţă. Desigur, dacă vrem să admitem că toţi poeţii – şi în particular cel mai mari poeţi – ar fi nebuni şi că în faţa lor suntem „nesiguri între admiraţie şi compasiune”, Pound trebuie considerat cel mai frumos exemplar de poet nebun al timpurilor noastre. Cine în schimb s-ar limita să creadă că cei mai mari poeţi ar fi dotaţi cu o sensibilitate ieşită din comun şi ca atare ar fi nişte clarvăzători şi nişte anormali în sens pozitiv, poate spune că şi-ar fi făcut din întâlnirea cu Pound şi din lectura cărţilor sale o opinie oarecum diferită. Dacă nebunia Unchiului Ezra ar fi alimentat în profunzime poezia sa – aşa cum s-a întâmplat cu Hölderlin -, aceasta ar fi atins o altă consistenţă şi uniformitate. Ca teoretician şi critic de poezie, ca traducător şi recreator de poeţi, Pound raţiona încă foarte bine. Eram surprinşi de faptul că acest pionier şi descoperitor de noi lumi (s-a vorbit în cazul lui de poezie spaţială) împlinea cu întârziere experienţe care în Europa trecuseră deja în palmares. Vă puteţi, spre exemplu, imagina un poet italian ori francez care scriind versurile sale în jurul anului 1920 ar supraveghea Smalti şi Cammeei ale lui Gautier şi chiar Salambò a lui Flaubert? Şi totuşi Pound aşa era făcut: autodidact genial survolase în mari rafale toată istoria poeziei mondiale, concepută de el ca un gen literar particular, ca un aproape monstruos bric-à-brac de stiluri. Poezia sa era – şi este, în mare parte – o poezie despre poezie, o poezie pentru poeţi, „întreagă suprafaţă şi articulaţie” (citez din R. Blackmur). Din păcate avangarda este ca şi confort-ul: cine accede la ea cu întârziere beneficiază de multe perfecţionări, dar dobândeşte caracterele unui nouveau riche.

Rău cunoscător al limbii noastre, convins că după Cavalcanti poezia italiană dăduse bastonul poeticii „cursă cu stafetă” altor naţiuni, ce anume gândea despre noi şi despre întâmplările din casa noastră exilatul din strada Marsala 12 (Rapallo)? În poezia sa, Ţara noastră pătrunde asemenea unui simplu ingredient nici mai mult, nici mai puţin decât la Browning, nici mai mult, nici mai puţin decât la toţi poeţii englezi „ce iubesc Italia”; iar Italia sa, aşa cum a scris altădată, „era Capua lui Pier delle Vigne, Genova lui Lafranco Cigala, Pisa lui Rusticiano sau Rustichello”, nu cea a tragediilor şi a leoaicei romane. Din Italia de azi, Pound nu iubea nimic; şi cu atât mai puţin literatura sa. A tradus, e adevărat, o parte din Moscardino a lui Pea, o carte ce mi-a făcut cinste s-o fac cunoscută, dar mai târziu, în ’35, el scria lui Carlo Izzo: „Opere literare italiene nu există: totul vomitat datat 1889”. Desigur, nu lipsesc în Cantos şi mai ales în Canti pisani, aluzii, citate, licăriri de lucruri şi de fapte ale Italiei de azi; însă totul se reduce la combustibilul unui cuptor căruia poetul pus în cuşcă trebuia să-i furnizeze hrană.

Adevăratul Pound „fascist” (şi nu putea fi altfel) se găseşte, în schimb, altundeva: în acele circa 400 de pagini ale discursurilor sale de la Radio Roma ce se pot achiziţiona în microfilm la preţul de trei dolari. N-am citit şi nici nu voi citi niciodată acele discursuri: cine le ştie afirmă că ele dau mărturie despre o autentică şi tristă decadenţă mentală. Cu toate acestea e limpede că apărând şi exaltând puterile Axei, Pound nu făcea decât să adauge un nou capitol la bătălia susţinută de el împotriva Usurocraţiei – în opinia sa, de stampă ebraică – care de aproape un veac ar fi denaturat şi corupt marele proces al independenţei americane. Mereu crezusem că teoriile lui Pound, de fapt de Economie vor fi fost un nevinovat hobby al său; doar mai târziu, la izbucnirea războiului, s-a văzut că ele erau foarte înrădăcinate în el încât să-l determine să se precipite, cum a spus Robert Fitzgerald, „într-o decrepită şi oribilă fantezie, într-o obtuză şi statică obsesie”.

Cine citeşte micul volum Lavoro e usura (Trudă şi uzură) tipărit de Scheiwiller acum doi ani va putea să-şi dea seama, în parte, de schiţatele teorii poundiane. Doar un economist le-ar putea combate; ceea ce noi am putut spune despre aceste coloane era că un om care pretindea de a fi mers până la Aristotel şi la Confucius şi studia corelaţiile dintre economia fascistă, economia canonică ori mai exact catolică şi medievală şi propunerile Şcolii lui C. H. Douglas şi ale celei a lui Gesell, explica apoi istoria întregii lumi cu faptul că Statele Unite ar fi fost vândute lui Rothchild în 1863. Şi astfel usurocraţia care a luat avânt în America după moartea lui Lincoln era, pentru el, forţa care i-a condamnat la moarte pe Hitler şi pe Mussolini. Cât despre economia bolşevismului, ea diferă doar la suprafaţă de cea a capitalismului. Bolşevism şi capitalism sunt aliaţi în profunzime. Liberalii vorbesc de exportarea mâinii de lucru, Stalin comandă patruzeci de vagoane de material uman pentru lucrări la un canal….

 

Nu pot judeca: presupun doar că şi în economie Pound ar fi procedat cum făcea în câmpul esteticii şi al poeziei: mărea cu lentila câte un detaliu şi pierzând din vedere acele structuri interne şi acel simţ istoric fără de care poezia nu angajează omul întreg. Umilinţă: iată o dotă care i-a lipsit mereu lui Pound. Acest poet pionier, acest american de marcă precapitalistă avea nevoie să reducă întregul univers la proporţiile de buzunar spre a putea să-i aplice industria sa de „meşter iscusit”. Am scris cu alt prilej că Pound concepea istoria ca un imens libret de pus pe muzică, un libret al cărui fundal nu-l interesa absolut deloc. Însă atunci nu izbucnise tragedia, Se poate probabil spune, azi, că îl interesase foarte mult libretul; însă mereu în funcţie de ideea pe care el şi-o făcuse despre misiunea sa de poet, de om care făcuse din Rapallo „ombilicul lumii”. Cutezanţă intelectuală şi egotism nebunesc, geniu de experimentator şi infantilism par componentele gândirii acestui poet care deşi generos cu ajutoarele pentru tinerii din generaţia sa şi care apoi a rămas indiferent la masacrul unei mulţimi de inocenţi aruncaţi celei mai rele dintre morţi în camerele de gazare.

Ce va face Pound în Italia, dacă va reveni într-adevăr la noi, nu putem prevedea. Este posibil că noua sa rezidenţă să redevină, pentru el, un „ombilic al lumii”. Cine l-a cunoscut puternic, voinic, mare jucător de tenis şi scrimer, nu şi-l poate imagina bătrân şi întristat. Însă acum când Italia a devenit o Ţară aproape ca toate celelalte din Europa; usurocratic, este de crezut că îi va lipsi destul de mult fundalul care-i era necesar. Şi-ar putea să fie vorba de un izolament de un nou gen: nu cuşcă, nu azil psihiatric (fie şi reconfortat de ambianţa premiului Pulitzer), ci să se mulţumească în definitiv cu poezia pe care poate ar mai putea s-o dăruiască încă.: acea poezie nu stupefiantă, ci grevată în profunzime din care Cânturile pisane ne-a dăruit (cu străluciri neaşteptate) câteva memorabile exemple.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

9 × = şaizeci trei

Arhiva

februarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Ian   Mar »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728