Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Umberto Eco - un incitant apel la cultivarea memoriei

Umberto Eco Dragă nepoate, învață pe de rost (articol apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La
Citeşte

Osul din suflet sau altfel despre senectute

3 aprilie 2017
Autor

Când începe bătrâneţea? Iată o întrebare pe care, în ciuda insistentei sale prezenţe în noi, nu ne-o prea asumăm ori o ignorăm, sub semnul unui sentiment jenant, în definitiv contraproductiv. Ba de-a dreptul inutil. Prin veacuri multe, poeţii – şi împreună cu ei înţelepţii – ne-au tot avansat avertismente dintre cele mai instructive, chiar în diversitatea lor. De la eminescianul vreme trece, cu posibila replică un pic stresantă că nu mai vine şi, înaintea sa, leopardianul gând că „nu moartea e rea, ci bătrâneţea” (ce stranii aserţiuni ale unor morţi în floarea tinereţii!) până la creatorul nostru anonim cu al său „Bătrâneţe, haine grele”, întrebarea s-a pecetluit în însăşi condiţia umană.

Cineva, un mare spirit recent plecat şi el dintre noi, avansa o teză aparent surprinzătoare şi incitată în esenţa ei: anume că în urmă cu vreo patru-cinci decenii cei trecuţi de 50 de ani erau consideraţi şi desemnaţi bătrâni, acum ei rămânând, într-o nomenclatură aproape oficială, doar…adulţi, bătrâni fiind cei de pe la 75  de ani în plus. Ori de „primăveri”, asta ca să mă întorc la o carte a unui antic înţelept, Cicero (cine să-l mai citească?), ce-i consacrase vârstei „a treia” (cuvânt de un relativism păgubos în intenţia de a mai îndulci adevărul). fiindcă el vorbea, pe la anul 44 î.Hr., despre „arta de a şti să îmbătrâneşti”.

Vicisitudinile fizice, neplăcut de reale, sunt, după Cicero, substituite de experienţa trăirii şi de autoritatea câştigată – se speră că pe merit, spre a ignora vorba din popor cu „îmbătrânirea urâtă” – ce-ţi oferă încă posibilitatea de a duce o viaţă sârguincioasă, activă şi dedicată educaţiei celor tineri. Dacă, aş adăuga în contextul de azi, tinerii ar mai simţi nevoia unei educaţii servite de experienţe de viaţă, trăind, cum afirma un psihiatru lacanian, într-un amurg al părinţilor. Şi, fireşte, şi al bunicilor.

În ce mă priveşte, mă simt oarecum strâmtorat în această cauză, neputinţele fizice tot mai şicanante, parcă nu m-ar privi anume pe mine, ci pe altcineva, un substitut fără identitate şi nici măcar în faimosul dublu dostoievskian. Poate şi fiindcă, simt, asemenea unui vechi şi bun prieten şi reputat romancier contemporan, Roberto Pazzi, cel care, cu vreo două decenii în urmă, mi-a fost oaspete la Craiova timp de o săptămână oferind studenţilor de la Literele din Bănie câteva memorabile întâlniri.

De ce-l pomenesc tocmai acum? Fiindcă, jurnalist cu „delegaţie”, ca şi mine, susţine o rubrică la un cotidian din ţara sa şi, urmărindu-l, am descoperit o tabletă de alaltăieri cu un titlu care m-a fascinat: Osul sufletului („L’osso dell’anima”). Cu speranţa că amiciţia noastră va ţine loc şi de copyright, îl reproduc cu plăcerea unei lecturi nu doar instructive, ci şi demnă de ciceroniana „artă de a îmbătrâni”. Se presupune că frumos.

 

Ajungând la osul sufletului, ori mai curând a decoji vrăjile cărnii acea parte din noi m,ai mentală, ar putea deveni o posibile aluzie la calea îmbătrânirii. Orice pasiune stinsă, romanul autoarei Sackville-West are un titlu (cel al articolului mai sus citat, n.ns.) convingător despre un atare proces. Însă să încercăm să explorăm statutul acestei condiţii, fără teama de a atinge un subiect nepopular. Să ni-l amintim pe Seneca citându-l pe Cicero cu al său senectus ipsa morbus bătrâneţea e în sine o boală. Aş spune că dacă e o boală are merite inegalabile, atunci când se aseamănă unei forme de libertate superioară. În fapt, e vârsta în care se schimbă privirea spre viaţă, mai puţin prinsă în capcană de seducţia simţurilor, mai puţin rătăcită în spatele frumuseţii formelor, mai puţin ispitită de muşcătura plăcerii. Trăieşte în noi mai puţin animalul şi mai mult sufletul. Şi deci e o privire mai senină, mai înţeleaptă, mai aptă să guste bunurile de durată, cele pe care tânărul nu le putea culege. Va exista un motiv pentru care Platon dădea guvernul Republicii sale ideale bătrânilor filosofi, încredinţându-le lor gestiunea armelor tinerilor războinici. Tânărul Platon aşezase poeţii la vârful Statului, pentru capacitatea lor de a însufleţi sufletele. Însă la bătrâneţe s-a căit de aceasta, domesticit de experienţa tinereţii. Magia vieţii e tocmai alternanţa de stare, am fost cu toţii tineri şi cu toţii vom căuta să aflăm ce va fi bătrâneţea. Natura e democratică. Spusă asta de unii dintre poeţii noştri cei mai mari, de la Saffo la Shakespeare şi la Leopardi ei sunt cântăreţi ai tinereţii într-atât de convingători încât să-l învingă pe Platon şi să ne facă pe noi mai nesiguri de judecată. Fără vraja simţurilor ce-i cutremură pe Julieta şi pe Romeo, fără nebunia nepotrivit judecăţii celor optsprezece ani ai lor, nu s-ar fi ivit Despre Iubire*, capodopera ce ne emoţionează, la orice vârstă.   

 


*  E vorba de capodopera lui Ovidiu, de la a cărui moarte la Tomis, se vor omagia anul acesta 2000 ani. n. ns.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

× şase = 12

Arhiva

aprilie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar   Mai »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930