Osul din suflet sau altfel despre senectute

3 aprilie 2017
Autor

Când începe bătrâneţea? Iată o întrebare pe care, în ciuda insistentei sale prezenţe în noi, nu ne-o prea asumăm ori o ignorăm, sub semnul unui sentiment jenant, în definitiv contraproductiv. Ba de-a dreptul inutil. Prin veacuri multe, poeţii – şi împreună cu ei înţelepţii – ne-au tot avansat avertismente dintre cele mai instructive, chiar în diversitatea lor. De la eminescianul vreme trece, cu posibila replică un pic stresantă că nu mai vine şi, înaintea sa, leopardianul gând că „nu moartea e rea, ci bătrâneţea” (ce stranii aserţiuni ale unor morţi în floarea tinereţii!) până la creatorul nostru anonim cu al său „Bătrâneţe, haine grele”, întrebarea s-a pecetluit în însăşi condiţia umană.

Cineva, un mare spirit recent plecat şi el dintre noi, avansa o teză aparent surprinzătoare şi incitată în esenţa ei: anume că în urmă cu vreo patru-cinci decenii cei trecuţi de 50 de ani erau consideraţi şi desemnaţi bătrâni, acum ei rămânând, într-o nomenclatură aproape oficială, doar…adulţi, bătrâni fiind cei de pe la 75  de ani în plus. Ori de „primăveri”, asta ca să mă întorc la o carte a unui antic înţelept, Cicero (cine să-l mai citească?), ce-i consacrase vârstei „a treia” (cuvânt de un relativism păgubos în intenţia de a mai îndulci adevărul). fiindcă el vorbea, pe la anul 44 î.Hr., despre „arta de a şti să îmbătrâneşti”.

Vicisitudinile fizice, neplăcut de reale, sunt, după Cicero, substituite de experienţa trăirii şi de autoritatea câştigată – se speră că pe merit, spre a ignora vorba din popor cu „îmbătrânirea urâtă” – ce-ţi oferă încă posibilitatea de a duce o viaţă sârguincioasă, activă şi dedicată educaţiei celor tineri. Dacă, aş adăuga în contextul de azi, tinerii ar mai simţi nevoia unei educaţii servite de experienţe de viaţă, trăind, cum afirma un psihiatru lacanian, într-un amurg al părinţilor. Şi, fireşte, şi al bunicilor.

În ce mă priveşte, mă simt oarecum strâmtorat în această cauză, neputinţele fizice tot mai şicanante, parcă nu m-ar privi anume pe mine, ci pe altcineva, un substitut fără identitate şi nici măcar în faimosul dublu dostoievskian. Poate şi fiindcă, simt, asemenea unui vechi şi bun prieten şi reputat romancier contemporan, Roberto Pazzi, cel care, cu vreo două decenii în urmă, mi-a fost oaspete la Craiova timp de o săptămână oferind studenţilor de la Literele din Bănie câteva memorabile întâlniri.

De ce-l pomenesc tocmai acum? Fiindcă, jurnalist cu „delegaţie”, ca şi mine, susţine o rubrică la un cotidian din ţara sa şi, urmărindu-l, am descoperit o tabletă de alaltăieri cu un titlu care m-a fascinat: Osul sufletului („L’osso dell’anima”). Cu speranţa că amiciţia noastră va ţine loc şi de copyright, îl reproduc cu plăcerea unei lecturi nu doar instructive, ci şi demnă de ciceroniana „artă de a îmbătrâni”. Se presupune că frumos.

 

Ajungând la osul sufletului, ori mai curând a decoji vrăjile cărnii acea parte din noi m,ai mentală, ar putea deveni o posibile aluzie la calea îmbătrânirii. Orice pasiune stinsă, romanul autoarei Sackville-West are un titlu (cel al articolului mai sus citat, n.ns.) convingător despre un atare proces. Însă să încercăm să explorăm statutul acestei condiţii, fără teama de a atinge un subiect nepopular. Să ni-l amintim pe Seneca citându-l pe Cicero cu al său senectus ipsa morbus bătrâneţea e în sine o boală. Aş spune că dacă e o boală are merite inegalabile, atunci când se aseamănă unei forme de libertate superioară. În fapt, e vârsta în care se schimbă privirea spre viaţă, mai puţin prinsă în capcană de seducţia simţurilor, mai puţin rătăcită în spatele frumuseţii formelor, mai puţin ispitită de muşcătura plăcerii. Trăieşte în noi mai puţin animalul şi mai mult sufletul. Şi deci e o privire mai senină, mai înţeleaptă, mai aptă să guste bunurile de durată, cele pe care tânărul nu le putea culege. Va exista un motiv pentru care Platon dădea guvernul Republicii sale ideale bătrânilor filosofi, încredinţându-le lor gestiunea armelor tinerilor războinici. Tânărul Platon aşezase poeţii la vârful Statului, pentru capacitatea lor de a însufleţi sufletele. Însă la bătrâneţe s-a căit de aceasta, domesticit de experienţa tinereţii. Magia vieţii e tocmai alternanţa de stare, am fost cu toţii tineri şi cu toţii vom căuta să aflăm ce va fi bătrâneţea. Natura e democratică. Spusă asta de unii dintre poeţii noştri cei mai mari, de la Saffo la Shakespeare şi la Leopardi ei sunt cântăreţi ai tinereţii într-atât de convingători încât să-l învingă pe Platon şi să ne facă pe noi mai nesiguri de judecată. Fără vraja simţurilor ce-i cutremură pe Julieta şi pe Romeo, fără nebunia nepotrivit judecăţii celor optsprezece ani ai lor, nu s-ar fi ivit Despre Iubire*, capodopera ce ne emoţionează, la orice vârstă.   

 


*  E vorba de capodopera lui Ovidiu, de la a cărui moarte la Tomis, se vor omagia anul acesta 2000 ani. n. ns.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

aprilie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar   Mai »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930