„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

3 mai 2019
Autor

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI

Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu ştia câta oară în România (numai la Craiova s-a aflat de câteva ori, oraş de care de altfel se simte legat sufleteşte şi cultural) ca invitat de onoare la Simpozionul Internaţional „Ştefan Petică – 140 de ani de la naştere”, organizat de Institutul Cultural Român şi de Muzeul Literaturii Române la Bucureşti, poetul şi academicianul Marco Lucchesi a avut amabilitatea să-mi răspundă la câteva întrebări despre condiţia lumii de azi, pornind de la schimbările de paradigme şi de confruntările de natură politică şi geo-politică ce animă spaţiul public şi al gândirii din actualitatea noastră nelipsită de insidioase probleme.

 

 

 

–  Întâi de toate, aş dori să aducem în discuţia noastră întâmplările recente – şi care, din păcate, continuă să se dezvolte cu şi mai multă forţă şi cu grave şi chiar teribile strategii disimulate de către centre al unei Noi şi îngrozitoare Ordini vizând un model al unei lumi cu piloni unici ai Puterii şi, parafrazându-l pe Pascal, cu circumferinţa nicăieri: în Brazilia, în alte ţări sud-americane, în Orientul Apropiat, dar chiar şi în inima Europei. Ce s-a întâmplat, în sinteză vorbind, în Brazilia ta în acest an? Care crezi că sunt rădăcinile acelei lovituri de stat contra preşedintei Dilma Vana Rousseff?

 

Marco Luccgesi – Dragul meu prieten George, în cazul descris de tine mă simt obligat să vorbesc de impeachment împotriva preşedintei Dilma, în contextul unei lovituri de stat parlamentare, o versiune soft dacă e comparată cu carele armate din America Latină şi nu numai. Am luptat în toate modurile ca acest lucru să nu se întâmple. Au dat jos o preşedintă onestă şi au pus în locul ei o adunare de bandiţi, dintre cei mai corupţi. Şi pentru ce au dat-o jos? Înainte de toate, pentru defectele unei democraţii slabe. Guvernele Lula şi Dilma (până în 2002) au scos patruzeci de milioane de persoane din mizerie şi alte milioane au atins nivele de viaţă demne prin mecanisme de transfer al câştigului (problema la noi nu e sărăcia, ci absoluta inegalitate), crearea unui număr impresionant de şcoli tehnice şi de universităţi. Acest lucru clasa de mijloc n-a putut să-l ierte, adică pierderea privilegiilor, şi au ales drumul manifestărilor de stradă. A nu se uita nici politica externă independentă şi multilaterală din acei ani nicicând trăită de noi şi atât de consistentă. Acest lucru a creat rumori subtile în SUA.

 

Odată cu căderea preţurilor mărfurilor, economia braziliană  a suferit mult şi o întreagă politică anticiclică a fost adoptată neîndoielnic şi cu erori şi cu popularitatea preşedintei Dilma coborâtă de la 85 la sută la 12 la sută şi chiar mai puţin. Cu găsirea unei scuze scandalos de grosolane şi fără nici o culpă evidentă, au dat-o afară considerând guvernul său corupt, printr-o acţiune de tipul „mâinilor curate” italiene adaptate la Brazilia, duse mai departe de magistraţi, închipuie-ţi, opozanţi ai guvernului. Şi cine a oferit instrumentele spre a combate corupţia? Preşedinta demisă, în timp ce preşedintele actual, o figură istoric condamnabil penal, s-a înconjurat de cei mai corupţi magistraţi şi au trimis-o acasă pe Dilma. Au îndrăznit să mă invite să fiu secretarul Institutului Naţional al Cărţii şi al Culturii şi le-am răspuns un NU răspicat. La două săptămâni după impeachment am cunoscut-o personal pe preşedintă. Era senină şi cunoştea mecanismul prin care o dăduseră afară. Ieşea spre a intra. Spre a intra în istorie.

 

– Prăbuşirea comunismului de tip stalinisto-sovietic a făcut să apară în spaţiul politic şi public, dar şi în cel al gândirii „forte”, o răsturnare, după opinia mea, a unei periculozităţi egale cu avertismentul pasolinian din ultimul său interviu dat cu puţin înaintea asasinării sale la 1 noiembrie 1975 – Suntem cu toţii în pericol – o periculozitate care aruncă la coşul de gunoi un întreg patrimoniu al înţelepciunii umane pornind de la cea hindo-chineză de trei mii de ani. Cum califici această schimbare de direcţie? Ce pericole vezi în ea şi dacă se poate vorbi, cum deja unii, din păcate puţini şi fără a mai fi ascultaţi, o susţin, de o „mutaţie antropologică”?

 

Marco Lucchesi – Fraza pasoliniană n-a fost poate niciodată atât de binevenită şi pronunţată la persoana întâi plural. Practica multilateralismului e foarte ameninţătoare prin recompunerea zonelor de influenţă, deja din primii ani ai războiului din Siria, al cărei genocid, în acel joc de şah sângeros, ne oferă sintaxa neopoliticii, de factură post-război rece. Doctrina Monroe nu îi e de folos lui Trump, substituită de o Americă first, atât de des repetată, ca iter religios, de un aşa-zis semi-dumnezeu ce nu înţelege că politica de înalt nivel se traduce prin minima cantitate posibilă de erori pentru o bună guvernare. Ne-am întors înapoi cu treizeci de ani poate în multe ţări, ce nu înţeleg complexitatea însăşi a capitalismului, care creează o reţea de interdependenţă mondială, de solidaritate zero, cum spunea Richard Sennet, şi în acelaşi timp de mare fluiditate. Niciun sistem capitalist nu poate face abstracţie de globalizare. Iar Trump o va plăti scump, va pierde pieţe iar lucrătorii se vor găsi la o sărăcie extremă.

 

Cunoşti bine – şi ştiu că împărtăşeşti ca şi mine – teza lui Negri şi a lui Hardt care denunţă tentativa, în parte deja în act, de a se întemeia, printr-o linie strategică de întoarcere la un trecut trist şi tragic, un „nou Imperiu”. Care e poziţia ta asupra stării de lucruri a lumii actuale în care politica, de-acum universalizată şi mai mult decât atât, după mine, impusă la nivelul unei „religii”, cu pretenţie de unicitate sau de un cod obligatoriu şi pentru care chestiunea morală (de care, cum ştii, vorbise Berlinguer în foarte importantul interviu din 1981 acordat lui Eugenio Scalfari?

 

Marco – Moment de reflux iredentist, cu derive autoritare, pe care-l transpun fiii pluricapitalismului din zilele noastre, deja identificat de George Mosse, în anii ’80. Se trăieşte sub semnul ultra-dreptei post-naţionale, aşa cum vedem puţin pretutindeni din America de Nord până în Europa, ca şi când alta ar fi problema absolută, barbarul şi străinul, care fură munca, care aruncă bombe. Şi atunci apar ideea zidurilor, a apărării fizice şi întregul discurs nu în mod esenţial fascist, dar cu un limbaj şi cu practice fascistoide, neîndoielnic. Răspunsul se găseşte în propunerea imperială de rezistenţă, cu sloganuri foarte asemănătoare în atâtea părţi ale lumii. Când nu se recunoaşte adevărul elementar potrivit căruia casa nedreptăţii se află înăuntru, atunci e uşor să fie proiectat freudian duşmanul în afara casei. Şi cu toate acestea cu umorile lansate contra spaţiului Schengen, spre exemplu, şi neîncrederea contra musulmanilor, sfidările şi strategiile de rezilienţă trebuie să fie în întregime regândite.

 

Ce greutate în destinul şi în viaţa umană ar mai putea avea în lumea de azi şi de mâine ideile înţelepte ce-au traversat şi coordonat de mai bine de trei mii de ani conduita, culturală dar şi civică, a umanităţii învăţăturile lui Confucius (etica civică şi morala personală şi de guvernare  în politică, în corectitudinea raporturilor sociale, a dreptăţii etc. ) şi acel memento elen cunoaşte-te pe tine însuţi?

 

Marco – Trăim într-o zonă de tranziţie, de paradigme în mişcare ce se deteriorează şi creează acel senment de adeziune şi de disconfort, sete şi frică faţă de viitor, o subiectivitate lichidă (ori mai degrabă gazoasă) de care vorbea Bauman. O viaţă ad extram, guvernată de un Narcis rănit în oglindă şi care se agaţă de neofichtiana, dar josnica, sa egopatie. Asta face astfel ca „noua religie” să se găsească în promisiunile niciodată împlinite ale capitalismului ce-ţi dă o mie de vieţi pline de periculozitate, în loc de una apreciată ca palidă veşnicie. Viaţa ad intram de provenienţă confuciană a discipolilor învăţăturilor sale sau a vieţii contemplative ortodoxe şi catolice nu e  de trăit şi nici nu poate fi înţeleasă de către mulţi. Mi se promite hic et nunc o soteriologie de consumator, un pact mefistofaustic irevocabil, de unde ideea cuceririi în orice fel a „lumii rotunde”. Metempsihoza se găseşte în reţelele sociale, la fel ca avatarurile, fetişul consumismului, ca sacrificiu al unui ţap expiator, plin de răutate uneori şi cu raţiuni practice eliberatoare. Nu-i oare datoria noastră să participăm la crearea multifocală a noilor paradigme, chiar dacă nu ştim să-l întrebăm pe semenul nostru quo vadis?

 

– Ştiu că noi doi – şi, ca noi, şi alţii – avem difidenţe faţă de noile tehnologii mediatice (tu nu foloseşti nici măcar reţelele sociale şi te invidiez) –, iar în acest caz care va fi după opinia ta impactul asupra schimbării comportamentului cultural-uman şi chiar de tip antropologic asupra civilizaţiei noastre, dat fiind că se resimt deja mari transformări nu numai de mare relevanţă, dar şi de o impedanţă dificil, de nu cumva imposibil, de descifrat şi de analizat de o profunzime şi raţionalitate, spre a spune astfel, kantiane?

 

– Ţi-o spun într-un fel oarecum straniu: am fost unul dintre primii în Brazilia care a navigat pe internet. Şi mi-au luat (închipuie-ţi!) un lung interviu în cotidianul „Journal do Brasil” din 1995. Însă după entuziasmul de atunci, l-am citit pe Pierre Levy, dar şi pe Paul Virilio cu ideea sa despre „bomba informatică”, o „ştire de ultimă clipă” ce distona dinaintea unui discurs triumfalist. Nu-i nicio îndoială că noile tehnologii sunt mereu bifronte. Densitatea kantiană ca şi contrapunct al „reţelei fenomenale”. Şi cu toate astea, în această neîndoielnică schimbare antropologică, de la atom la byte, aşa cum a spus cineva, rămâne un chip uman, dezbaterea despre un ethos de parcurs. Nu numai algoritmul, ci chipul, psihicul uman, în condiţia sa bifronte, a lui DA şi a lui NU.

 

– Eşti un mare şi instructiv călător prin lume şi un rar observator al ei. Ai fost recent în Orientul Îndepărtat (Japonia, India şi nu mai ştiu unde), ai trăit experienţe noi şi, aşa cum mi-ai împărtăşit epistolar, bogate în impresii, în valori, în moduri existenţiale şi în raporturi cu lumea. Îmi poţi face o succintă dare de seamă a noii tale aventuri în arhipelagul limbilor, culturilor, înţelepciunilor şi existenţelor de pe unde-ai fost?

 

Marco – Da, pentru mulţi ani, un fel de Fliegender Hollander, în căutarea propriilor mele provincii, pierdute şi sfâşiate, poate, in primis, pasiunea în sine însăşi pentru limbi, ca „senal” de comunicare poetică, aroma unui sistem de configurare a alterităţii. În Japonia l-am vizitat pe poetul Tanikawa Shintaro, în casa sa din Tokyio, celebrând cu el ceremonia ceaiului, chiar dacă într-un mod fărâmiţat şi cu timpul precupeţit. Lumea văzută din Ţara Răsăritului Solar, dintr-o limbă care-mi scapă (chiar dacă am studiat-o puţin în tinereţe şi cu carneţelul meu de kandji). De cealaltă parte, în India (şi-mi aminteam de Amitha Bhose şi de Sergiu Al-George, citiţi în trenul de pe linia Craiova-Bucureşti) am întâlnit prietenii poeţi Mangalesh Dabral şi Anisur Rahman, care au tradus poemele mele din portugheză, într-o lungă dezbatere despre culturile noastre şi proiectul Brics. Şi apoi la Varanasi, în Gange, în plenara metafizică a călugărilor şi a sadhu-ilor în care fireşte că Eliade al „meu” mă ajuta să înţeleg şi să mă prezint ca sfidare poetică şi metafizică. Am purtat cu mine prin acele părţi ale lumii cultura română, cu bogăţiile sale orientale.

 

Revenit – dacă am socotit eu bine – pentru a opta oară în România, dincolo de toate aceste insidii şi incongruenţe de tip politic, cum regăseşti ţara pentru a cărei cultură ai făcut atâtea diligenţe în Brazilia şi nu numai? Şi pentru care eu, în numele prietenilor tăi din Craiova şi din Bucureşti şi din Timişoara, îţi mulţumesc cu o mare afecţiune, împreună cu admiraţia şi prietenia deja pluridecenală care continuă. 

 

– Dragul meu prieten şi poet George Popescu, eu sunt mai curând cel care se simte pătruns de emoţie de a-i saluta din toată inima pe toţi prietenii mei. Cu deosebire pe cei din Craiova, cărora le exprim regretul de a nu-i putea revedea de această dată, din cauze obiective. Ca de atâtea ori am avut ocazia de a spune despre România că a devenit în mod straniu cel de-al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu, ce-a început cu acea uimitoare conversaţie pe care am avut-o cu tine la Penne, în Italia, în îndepărtatul 2002. Şi câte porţi de cunoaştere s-au deschis începând de la o limbă mirabilă, de la o viaţă culturală intensă şi de la acea ospitalitate sătească, spre a spune astfel într-o manieră ceva mai liberă dar mai adevărată, adică mai caldă şi generoasă ce nu prea se mai întâlneşte azi oriunde. Nu poţi părăsi România fără un adânc semn de dor şi de poezie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

6 + = paisprezece

Arhiva

mai 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031