George Popescu
Afinităţi (int)elective
Un elogiu al Celuilalt nu este posibil fără un sacrificiu teribil al Eului. Alteritatea, întru cum se verifică în sinusoidala alternanţă organică, nu e o simplă oglindire, un reflex pasager de pe sticla fadă a aparenţei pe retina vie a interiorităţii. E o mutaţie: de structură ce implică sensibilitatea şi mentalul. O transpunere aproape maladivă a unei intimităţi în altă intimitate, un fel de camătă de destine. Nu un schimb, aşadar, ci o substituire.
Pe Marco Lucchesi l-am cunoscut într-o seară de noiembrie târziu, în holul unui hotel dintr-o mică localitate abbruzzeză, lângă Pescara, unde urma să fie omagiat proaspătul, atunci, premiat Nobel, Gunther Grass. Ştiam unul de celălalt, iar Virgiliu al nostru, Nello Avella, profesor de portugheză la Roma, avusese grijă ca întâlnirea aceasta să aibă loc sub semnul unei incidenţe cu adevărat danteşti. Ne-am recunoscut fără intermediari şi, în câteva minute, cu multă nebăgare de seamă, ne-am trezit pe străzile medievale ale micii cetăţi Penne, pălăvrăgind aiuritor despre limbile noastre comune şi, fireşte, despre poezie. Au urmat câteva zile în care pălăvrăgelile n-au contenit spre uimirea altor cunoştinţe comune şi spre fascinaţia câtorva dintre acestea.
Ideea de a ne revedea, în România ori în îndepărtata Brazilie, era mai puţin decât o speranţă. Poate un pact, oricum într-o ordine a tainelor abia şoptite. Şi, totuşi, peste două luni doar, după un contract cu o editură craioveană, urma să-i apară o primă culegere din cele câteva admirabile volume ale poeziei sale scrise în italiană. Şi, pe neaşteptate, Marco Lucchesi mă anunţă, cu jubilaţia abia reţinută a puştiului trezit pe marginea visului, că soseşte la Craiova. Şi a sosit. O lună, pe străzile şi cafenelele urbei noastre încă atât de trademiste, s-a hălăduit doctul brazilian îmbâcsit de tomuri de culturi eterogene, ştiutor, cum e, cu probe, al vreo 20 de limbi, căruia de curând i-a adăugat şi româna, stârnindu-şi noii prieteni, poeţi ori simpli cititori spre o admiraţie aproape fără margini.
Destinul e, uneori, generos cu noi, chiar şi atunci când probabil n-o merităm. Aşa că, peste doi ani, ne-am reîntâlnit, în Italia, la un alt congres dedicat unui mare scriitor din păcate mai puţin cunoscut şi preţuit la valoarea sa: Vincenzo Consolo. Şi, la scurt timp, graţie a doi tineri cărturari, el, un italian din Pescara, ea o braziliancă din Sao Paolo, pe care îi cunoscusem cu un alt prilej, tot literar, m-am trezit în Brazilia, la un congres, departe, în sud, de unde aveam să plonjez, peste scurt timp, la Rio, în împărăţia lui Marco Lucchesi. Şi, iarăşi, peste doar cinci luni, la Craiova, şi, apoi, din nou în Italia, pentru o săptămână de parcă podul de granit poetic româno-brazilian pe care Marco Lucchesi îl imaginase, într-un interviu, devenise deja funcţional.
Şi, apoi, la fel de miraculos, am primit un telefon de la Marco ce tocmai se pregătea să intre în vacanţa de vară (braziliană, fireşte) prin care mă „ameninţa” că n-ar fi exclus să-mi facă o vizită, la Craiova, de data aceasta nu singur, ci cu minunata sa logodnică, Constança, braziliancă get-beget, ea însăşi universitară. A venit, mai bogat în limba şi în cultura românească, mândru de prietenii săi craioveni, cu o nedisimulată iubire pentru oraşul pe care nu pregetă să-l aşeze printre cele dragi sufletului său.
Între timp, la Rio, dar şi în alte părţi ale Braziliei, a tradus din Bacovia, din Sorescu (unul din autorii săi preferaţi, alături de Dante, Shakespeare, Trakl, Montale, Luzi, Char…), a vorbit, ori de câte i s-a ivit prilejul, despre cultura română, despre folclorul românesc pe care a început să-l guste şi să-l cerceteze mai abitir decât mulţi defetişti intelectuali autohtoni, a ţinut conferinţe despre Eminescu şi despre Sorescu la Biblioteca Naţională Braziliană, o instituţie de nivel academic comparabilă cu cea de la Paris, a consacrat un număr întreg poeziei noastre în revista „Poesia Sempre” al cărei redactor-şef a fost.
Considerat un fenomen, acasă şi în alte culturi, Marco Lucchesi a devenit între timp, la numai 47 de ani, unul din cei patruzeci de nemuritori ai Academiei Braziliene de Litere; el împlineşte, indubitabil, profilul acelui uomo universale pe care l-a propus umanităţii Renaşterea florentină şi de care s-a ataşat, încă din adolescenţă, şi Mircea Eliade al nostru. Licenţiat în Litere şi Geografie, la Rio, în filozofie, la Koln, în Germania, posesor a două doctorate, unul în Brazilia, celălalt în Germania, e interesat de astronomie, de matematică, de fizică, mare iubitor de muzică (cântă la pian şi cunoaşte pe de rost zeci de arii din celebre opere din creaţia marilor compozitori); dincolo de toate, însă, Marco întruchipează profilul unui Om, dotat cu un cult al semenului ieşit din comun, o vocaţie a prieteniei cu adevărat rară, care şi-a făcut din modestie o lecţie vie pentru cei cu care vine în contact.
Iubeşte trei oraşe pe care şi le trece în destin: Rio de Janiero, unde s-a născut, Lucca, oraşul natal al părinţilor, şi Craiova, pe care îl consideră unul al Prieteniei şi al renaşterii sale ca… românist. Sau, aşa cum îl simt eu, ca român.
