v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Nichita: glose despre întruparea poietică a Logosului

3 august 2013
Autor

George Popescu

Nichita: glose despre întruparea poietică a Logosului

 

Două sunt, în opinia mea, prejudecăţile prin care exegeza a acompaniat creaţia poetică a lui Nichita Stănescu de la survenirea acesteia în câmpul literaturii române, aflate, la rândul ei, într-un dramatic proces de depăşire a crizei în care o aruncase o „estetică” lozincardă, cea a proletcultului.

 

Întâia ar fi aceea a supralicitării receptării tânărului autor cvasi-eminamente ca posesor al unui instinct poetic excepţional: recunoaşterea, mai direct spus, a unei înzestrări ieşite din comun, de unde dezinvoltura (impresia de „lejeritate”, de „facilitate” trebuie să fi acţionat ca o supapă declanşatoare a judecăţii evaluatoare!) cu care el se exhiba pe mai multe registre ale claviaturii lirismului canonizat şi deopotrivă canonizant. Actul în sine, în fapt extrem de necesar în conjunctura debutului poetului în care presiunea cenzurii făcuse dificilă disocierea între autorii dotaţi cu har şi versificatori ocazionali, a generat, dincolo de intenţii, un tip de complicitate „îmbălsămată” între critică şi operă ce avea să nu se încheie cu adevărat nici până astăzi, în ciuda unor, mai multe decât s-ar putea cred, mutaţii esenţiale ce vor fi intervenit, îndeosebi în postumitatea autorului.

Nu e nicio surpriză faptul că tocmai Marin Sorescu*, congenerul şi competitorul său cel mai important, avea să intuiască şi să denunţe, cu o acribie ce-ar fi putut potenţa încă şi mai mult exegeza nichitiană ulterioară, acest „fenomen” cu consecinţe inhibante pentru o mai bună situare exegetică a creaţiei contemporanului său.

 

Cea de-a doua prejudecată, subsecventă celei dintâi, a constat în perceperea poeticii nichitiene ca o (nu o dată exclusiv) poetică, aşa-zicând, de limbaj.

Reală, în punctul de pornire, întrucât subînscrisă crizei limbajului pe care, pe traiectul care pleacă din Nietzsche şi, trecând prin Heidegger şi esteticienii sociologi ai Şcolii din Frankfurt, ea, această criză, avea să genereze, pe terenul liniarizat de pozitivismul celor două secole „iluministe” al culturii îndeosebi occidentale, tentative, deseori liminare, de decodificare a literarităţii: de la „revolta” generaţiei beat nord-americane, trecând prin singularitatea Grupului 47 vest-german şi prin neoavangarda italiană, disociată, şi aceasta, între „gruparea” pasoliniană de la revista „Officina” şi Grupul 63 identificabil, imediat, cu mişcarea „Novissimilor”.

 

Aventura poetică a autorului „Necuvintelor” nu poate fi sustrasă – şi faptul ca atare ar trebui să se aplice întregii generaţii şaizeciste româneşti, nu fără a evalua contextul şi circumstanţele socio-ideologice proprii momentului istoric autohton, – acestor mişcări ce nu şi-au prea ascuns nici intenţii de subversiune faţă de normele literare ce le-au precedat.

Toate aceste tentative, în fapt, asumat novatoare, deschise în direcţia unei „rupturi” cu tradiţia istoricizată, s-au situat sub semnul experimentului / experimentalismelor ce au preluat, din vasta, controversata şi accidentata Bibliotecă a avangardelor europene primare (futurismul marinettian, expresionismul german, dada subit internaţionalizată, surrealismul francez şi trecând prin minimalismele artistice din primele două decenii postbelice) elanul schimbării echipat cu funcţia destabilizatoare şi decanonizantă a însuşi modului de a concepte actul creativ poetic-literar şi nu numai.

Criza limbajului (artistic), consecinţă a unei schimbări de paradigmă comunicaţională induse de noile tehnologii mass-mediatice, n-a presupus însă doar un efort – util şi chiar preliminar obligatoriu într-o primă fază – de subversiune a limbajului; revizitând poemele „revoltate” ale lui Allen Ginsberg ori ale „colegilor” săi europeni, impresia că, prin şi dincolo de limbaj, se insinuează, mai frecvent prin filtrele unui ironism devastator, chiar o repoziţionare a „noului” creator faţă de Fiinţă şi, deci, o „nouă”/ altă (cum vom vedea, acel altceva nichitian) aprehensiune a onticului; limbajul este re-instrumentat, „recalificat”, în perspectiva prizării a ceea ce un Elio Pagliarani avea să determine a fi o epică a cotidianului, evaluată, de el însuşi, în 1968, la nivel estetic, prin ceea ce a numit o „Lezione di fisică”*.

 

Situarea lui Nichita Stănescu în contextul istoric în care se produce debutul său este necesară, cu amendamentul că, departe de a o face superfluă, condiţionează încă şi mai mult valorizarea creaţiei sale în orizontul poeticilor „novissime” contemporane sieşi de pe plan internaţional.

 

Ce-i drept, ieşirea la rampă, prin debutul revuistic şi, apoi, prin primele două plachete („Sensul iubirii” şi „O viziune a sentimentelor”), situate în imediata succesiune – şi nu doar temporală – a lui Nicolae Labiş, n-a reprezentat, atunci şi nici mai târziu, altceva decât reconectarea poeticului la resursele lirismului autohton anterior jdanovismului culturnik. Căci în acea etapă, cel care propunea, în răspăr cu „direcţia” literaturizării unor „idei” de-a gata (care nu erau altceva decât simple şi banale enunţuri lozincarde, aşa cum se profilau „temele” standardizate şi instituţionalizate de regimul politic), seducătoare declicuri poetice, în care funcţia metaficizantă a metaforei reînnoda, cu un firesc nelipsit de o notă de insolit, filonul liricii interbelice. Tentaţia metafizicului trebuie să fi funcţionat, neîndoielnic, într-un dublu registru şi, totodată, dublu codificat: supapă de sustragere din sfera regimului „ideologic” proletcult (metafizica a reprezentat, de-a lungul întregii epoci comunistoide, ţinta predilectă a tuturor bătăliilor hilare în numele unui realism avec rivages) şi evitarea fetişurilor unui lirism compromis printr-un convenţionalism aseptic.

 

Ca pentru orice poet autentic, pentru Nichita Stănescu întâlnirea primară cu Cuvântul trebuie să fi căpătat dimensiunea unui eveniment liminar: revelaţie, neîndoielnic, peste care n-a reuşit, întrucât nici n-a mai voit, să treacă plonjând în zarva codului, aşa-zicând, al vorbirii curente. Prin vorbirea curentă înţelegem acea coborâre, la nivel lexical şi, mai ales, de ton, ceea ce avea să se constituie, încă din anii ’70 în Italia, în aceleaşi cadru al experimentalismului, aşa-numita poezie bassa, de jos, „populară”, ori, cu un termen reatribuit mai târziu, catapoesis, în care, nu întâmplător, revolta anti-tradiţie de mai înainte va lua forme ale opoziţii făţişe, radicalizate, antagoniste lumii şi istoriei intrate deja ireversibil sub crusta maladivă a (noului) imperiu mass-mediatic şi consumistic. Însă Nichita Stănescu tocmai acest registru – al ironicei epicizări a cotidianităţii în fluxul ei de o banalitate insidioasă – l-a ocolit ori pur şi simplu l-a ignorat, optând pentru o sintaxă poetică încă tare, totuşi derobată de vechi funcţii ale unei raţionalităţi post-kantiene.

Autorul „Elegiilor” nu exilează eul / Subiectul din noul scenariu poetic: îl obiectivează, îl distribuie persoanei a doua, acelei instanţe auditive, conferind discursului acea aură de oralitate; mai târziu, atât în discursul celor „11 Elegii” cât şi în „Laus Ptolemei” şi, mai ales, în „Epica Magna”, va muta accentul pe o terţă persoană, difuză din punct de vedere semantic, îndeobşte păstrată într-un con de obscuritate programatică.

În fapt, eul poetic împotriva căruia se revoltaseră mai toţi neo-avangardiştii – sau/şi experimentaliştii – postbelici de pretutindeni e substituit cu un actant plurivoc, ale cărui voci acuză „slăbirea” generalizată a discursului modernist în ansamblul său. La Nichita Stănescu, eul subzistă, încă forte, însă patina oralităţii este cea care îl surpă într-un proces continuu de interogare şi, îndeosebi, într-un joc al dubitaţiilor a căror miză, abil disimulată, rămâne tocmai aceea de a figura acel prag al cunoaşterii căruia tocmai limbajul – cel ereditar – nu-i mai corespunde.

Două lexeme-cheie survin în discursul poetic nichitian spre a marca această nouă şi crudă insidie a cunoaşterii: cuvântul şi piatra/pietrele. Şi nu-mi pare, iarăşi, o pasageră cazualitate faptul că ambele lexeme fuseseră, la fel, veritabile chei intelective, cu funcţie metamorfică pentru gândirea novatoare avansată de Nietzsche încă din paginile sale „aurorale”: deconspirând, în cuvânt, un instrument de rezistenţă împotriva cunoaşterii, el afirma răspicat cum cuvintele ne-ar bloca în actul nostru cognitiv, adăugând că „astăzi în orice cunoaştere, trebuie să ne împiedicăm în cuvinte tari ca pietrele, eternizate, şi în loc să frângem un cuvânt ne vom frânge un picior·.

Într-un anume sens, Nichita Stănescu rămâne mai aproape de Bacovia decât de linia radicală şi radicalizată a avangardelor: el e un experimentalist pe cont propriu, nefixat într-o anume direcţie, steaua sa călăuzitoare este acel excepţional instinct poetic care-i face transparente deciziile; polimorfismul creaţiei sale îşi are, cred, originea în această calitate-dăruire ce capătă marca unui veritabil halou, deşi nu al vreunei constelaţii, ci al omului-ens, a cărui identitate el însuşi o investeşte cu un corp pe care, ca în parabola biblică, actantul poietic joacă ţintar.

Toată impresia de abstract, ori, cum grăbit s-a căutat a fi rest de „filozofie” în lirica sa, de aici vine: din cercetarea, gravă tocmai prin insinuarea dimensiunii ludice, asupra Fiinţei care rămâne, astfel, un Subiect tare, ca piatra, însă prin eşaparea morbului unei derelecţiuni generalizate, cititorul e deja avertizat că schimbarea se va fi produs şi că, compromise mai toate certitudinile, ceea ce mai poate alimenta o speranţă este tocmai căutarea acelui altceva devenit o obsesie în ultimele sale luni de viaţă.

Cuvântul e „blestemat”, „cămaşă a frigului”, iar entităţile cosmosului („munte, deal, câmpie, mare”) devin, la rându-le, „cămăşi ale cuvântului”.

 

„Rupere de nouri” este titlul unui poem al lui Nichita Stănescu inclus în secţiunea „Opere imperfecte” din antologia „Noduri şi semne”, în care îmi pare a detecta unul dintre mobilurile motivaţionale al artei sale poetice, de la opţiunea în favoarea versului „în dulcele stil clasic”, interferând ludicul şi abia camuflând un impenitent gust al parodicului şi sfârşind prin asumarea, provocatoare, a absurdului ce pune într-o acoladă, fie aceasta şi „translucidă”, întregul demers. Ca într-un joc de puzzle în care piesele sunt aruncate – criptice zaruri! – pe tabla unui real destructurat în însăşi starea sa naturală, poetul acuză clivajul existent – şi ontologic dat – dintre Cuvânt şi Lucru: şi nu e vorba doar de acea incapacitate a logosului de a se plia, deplin şi definitiv, pe ceea ce reclamă ca identificând, cât mai curând inadecvarea utilizatorului, ca Subiect locutor, în a traversa şi, astfel, a transgresa semnificantul în „materialitatea” sa ce se determină mai înşelătoare decât cealaltă „materialitate”, a quidităţii ce rămâne ascunsă, acel altceva pe care poetul şi-l atestă în aventura sa, deseori liminară, a unei dramatice vânare de Sens.

 

 


* Iată observaţiile lui Marin Sorescu dintr-o cronică la „Epica Magna” apărută în paginile revistei „Ramuri”, din martie 1979: „Caz unic în literatura română: timp de aproape două decenii nu s-a mai pomenit un poet care să fie scăldat ca-n poveşti numai în lapte dulce (pe care, de fapt, Nichita nici nu-l înghite). Pe buzele exegeţilor reuniţi n-a fost atâta vreme decât miere. Ca dintr-un corn al abundenţei Nichita Stănescu a produs periodic valuri de suav, de ’a’, de ’ă’, ’vertebre’, ’omoplaţi’, ptolemei, cuvinte şi ’necuvinte’, fie ’în dulcele stil clasic’, fie vărsate. Şi critica la rându-i a contrabotezat valurile cu sirop, cum spuneam, în dulcele stil modern…”

* Cartea lui Elio Pagliarani, “Lezione di fisica e Fecaloro”, cuprinde şase scrisori sau egloge, cum le numeşte autorul, adresate unor personalităţi cu care se afla în relaţii amicale (Franco Fortini, Luigi Pestallozza, Alfredo Giuliani, Giò Pomodoro, Achille Perilli…) şi tratează tot atâtea aspecte pe care nu pregetă a le detecta ca fiind veritabile „noduri” (şi „semne”) ale noii situări poetice şi artistice faţă de condiţia Fiinţei: astfel, într-o ordine aleatorie, acestea ar fi: raportul ce uneşte iubirea, cunoaşterea şi forţa; ceea ce numeşte „pietatea obiectivă”, care invită la concentrarea asupra sensului unei pietăţi laice ivite din observarea posibilităţilor extreme ale fiinţei-om; apoi sensul „facerii poeziei”, printr-un proces de exorcizare a realului (obiecte) ca act de simplă şi elementară „spunere/zicere”; artisticitatea văzută ca un halou, unică ieşire din cotidianul care rămâne miza „epică” a poeticului şi, în fine, tocmai „lecţia de fizică”, prin care propune omologarea, în baza legilor fizicii, mai vechi şi mai noi, microcosmosului cu macrocosmosul, însă din perspectiva a ceea ce el descrie ca fiind o „dinamică a corpurilor”. La o investigaţie mai atentă, se pot identifica, în opera lui Nichita Stănescu, aceleaşi idei-coagulante şi, astfel, se poate ieşi din perspectiva limitativă a prejudecăţii definirii poeticii sale (numai) ca o aventură de limbaj.

  • · „Aurora”, 13-14.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

× şapte = 14

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031