Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

„Clasa de mijloc” sau ficţiunea unei camuflaj al injustiţiei sociale

3 octombrie 2016
Autor

Destinul stângii pare să ocupe un loc central în dezbaterea publică actuală, la noi, ca şi în toată lumea. O opţiune insolită şi deopotrivă cu un apăsat gust paradoxal, cel puţin dintr-o raţiune de o evidenţă frapantă: decesul, într-un anume sens, decretat şi aruncat în pubela Istoriei, al comunismului ar fi trebuit să facă superfluă orice abordare care să antameze viitorul unei doctrine ideologice considerate falimentare şi, ca atare, scoasă din uz. În plus, în acelaşi registru funerar a fost trecută şi „lupta de clasă”, considerată, în descendenţă marxistă, „arma” ideologică de bază a doctrinei, iar asta ar presupune că, în absenţa claselor sociale, muncitorimea s-a pulverizat, dispărând prin pliurile unor categorii (ca să evităm jignitorul concept de „pături”) in statu nascendi, cum spuneau latinii. Nu provoacă nicio tulburare faptul că ele, noile categorii sociale, pubere, nu au vreo consistenţă şi sunt chiar dificil de definit, mai ales, în cheie politologică, dar şi sociologică. De fapt, într-o grilă interpretativă abil camuflată, singura categorie socială de referinţă este aceea a clasei de mijloc, înzestrată însă cu o largheţe care sfârşeşte prin a-i cuprinde pe toţi membrii societăţii care se naşte, cu opinteli, sub ochii noştri. Această ambiguă clasă de mijloc este, nu mai puţin straniu, invocată de toate partidele şi de toate orientările ce-şi arogă substraturi „ideologice”.

 

O astfel de clasificare, sub care se disimulează cel puţin o bună doză de cabotinism, îi lasă inclasificabili, pe cei avuţi sau mai exact spus înavuţiţi, catalogaţi, e drept, în bătălii electorale, când cu apelativul de „băieţi deştepţi”, când cu cel de „şmecheri”, sau „baroni”, locali ori translocali.

 

Astfel, odată eliberat terenul de „ciuma” istorică a luptei de clasă, societatea apare mai omogenizată chiar decât o doreau – şi-o propovăduiau propagandistic – câţiva dintre corifeii ideologici de la curtea Ceauşeştilor. În consecinţă, orice convulsie socială ivită dialectic (dar, iată, câtă pudoare ne trebuie să-l evocăm şi pe prea detestatul Hegel) în viscerele unei societăţi nedeconectate de la aparatele clinicii de ginecologie a lui Dumnezeu se derobează de atributul unei lupte şi se rezumă la cel al unei contestaţii: este spectrul unui NU pe cât de ferm pe atât de neconcludent: se contestă decizii ale unei Puteri, oricare ar fi aceasta, derapaje, de regulă flagrante, cu vehemenţa unui strigăt la capătul căruia şansa unei victorii e atât de temporală încât transformă protestul într-un scenariu perpetuu.

 

Şi, totuşi, a dispărut cu adevărat „lupta de clasă” ori s-a metamorfozat şi ea şi s-a disimulat în forme mai adaptate unei tipologii de societate a cărei identitate organică urmează să fie definită într-o manieră structurală, aşa cum se cuvine? Există, în Occident, gânditori, cu un prestigiu necontestat, care susţin că n-a dispărut, ci e doar puţin adormită, într-un decurs istoric în care categoriile sociale, clase sau „pături”, se vor fi decantat şi cristalizat. Şi, astfel, epitaful de pe mormântul luptei de clase ar fi şi el temporar. Asta fie şi pentru că, subsumând în chiar resortul ei doctrinar ideea de nedreptate (socială şi politică) şi cum injustiţia, cum o numim astăzi cu o ipocrită eleganţă, este la fel de apăsătoare, o confruntare, în alţi termeni dar în aceeaşi ecuaţie de bază, este deja activă şi de o legitimitate neîndoielnică.

 

Cât despre clasa muncitoare, cum n-a sfârşit în ….Paradis, aşa cum sugera (fireşte, ironic) un film italian de-acum vreo patru decenii, ea bate pe la porţile unui alt gen de clinici decât societatea ce-o alungă din istorie.

 

Persistă însă întrebarea cu privire la obstinaţia cu care destinul stângii e atât de preocupant şi de presant în dezbaterea publică. Faptul că „ideologi” ai dreptei, recrutaţi ad hoc pe post de simbriaşi impenitenţi, acordă acestui destin o atenţie exasperant de mare îmi pare a fi cel mai potrivit răspuns. „Epilată” de factologia ideologică, stânga, departe de a fi dispărut, este mai actuală decât oricând: inegalitatea, socială, al cărei agent macabru este sărăcirea ca un proces în plin ….avânt, face, ea singură, agenda unei orientări ce presupune convulsii şi bătălii încă de viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

1 + = doi

Arhiva

octombrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep   Noi »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31