„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

O partidă cu un final nefast

4 februarie 2017
Autor

Nu mi-am ascuns niciodată opţiunile mele anti-neoliberale de principiu ori, mai exact spus, anti-neoliberiste. Departe de a atesta în sine însuşi raţionalitatea libertăţii ca atribut prin excelenţă al subiectului uman, în toată dimensiunea sa ontologică şi gnoseologică, neoliberalismul n-a făcut decât să potenţeze încă şi mai mult un act discriminator în esenţa sa, anume acela al inegalităţii şi, în consecinţă, decretând, printr-o retorică deseori ipocrită, compromiterea unui alt principiu, nu mai puţin by Ads” href=”#33250704″> important din perspectiva mai sus menţionată, cea a egalităţii de şanse. Pe deplin conştient că decesul „ideologiilor” e un act deja istoric, nu mai cred în alinieri mitingiste de tipul „dreapta vs stânga”, după cum, respectând cu toată convingerea dreptul fiecăruia la propria opinie, tocmai ca axiomă a libertăţii greu cucerite, nu mă mai conving nici lozincile fumigene aruncate într-o direcţie ori în alta.

Sunt preliminarii, cele de mai sus, care m-au făcut să cred, imediat după 11 decembrie anul trecut, că, în sfârşit, un scrutin electoral declarat unanim corect şi legal va marca un final al unei partide în care orice tentativă de măsluire sub pagoda unei „neutralităţi”, de fapt, nu mai puţin false.

Ca de atâtea ori în istoria noastră, nici de această dată n-a fost să fie. Din raţiuni care, când zarva şi hăituirea din aceste zile se vor fi sfârşit, cauzele ar merita supuse cu mai multă seriozitate, gravitate şi, mai ales, dincolo de patimile mai totdeauna perdante, unor analize de profunzime.

Întâi de toate, se cuvin investigate şi decretate cele de bază ale conflictului ce dezbină ca niciodată societatea românească în acest moment.

Într-o ordine aleatorie, dincolo de câteva realităţi particulare dar esenţiale,  acestea ar fi.

Mai întâi, privite într-o oglindă fidelă unei realităţi greu de refuzat, ar fi beţia Puterii abia câştigate care sfârşeşte mai mereu prin a dezagrega relaţia cu realitatea, deseori crudă, din jurul învingătorilor. Ca la o partidă sportivă cu o miză imensă, victoria – la un scor neaşteptat de mare – dincolo de senzaţia că ar contribui la performanţe şi mai mari, sfârşeşte deseori prin inculcarea unei stări de orgoliu şi de vedetism ce se vor transforma foarte curând în handicapuri greu surmontabile. Este ceea ce s-a întâmplat cu PSD şi cu victoria sa în alegeri, un partid ce-a părut, preţ de câteva săptămâni, mai solid şi mai încrezător decât oricând în şansa de a-şi reface un trecut şifonat, ba chiar de a-şi rescrie o istorie nelipsită de ambiguităţi, de pierderi şi de un amatorism câteodată gregar.

Îmi vin în memorie, în argumentarea acestei supoziţii, cuvintele aproape profetice prin care uitatul nostru scriitor Panait Istrati, autolivrat socialismului în zorii acestuia, îi denunţa amicului Romain Roland divorţul său total de propriile credinţe mai mult sau mai puţin juvenile:

Când mi-am luat acest angajament, îmi închipuiam, in naivitatea mea, că oamenii Puterii sunt de bună credinţă, că nu cunosc putreziciunea de sub ei şi credeam ca ar fi de ajuns un glas puternic şi prieten care să le-o semnaleze, pentru ca ei să-şi dea seama şi să ia măsuri.

După afacerea Rusakov m-am convins că Puterea era conştientă de răul care submina Revoluţia şi că nu accepta nicio critică. Aceasta situaţie m-a eliberat de angajamentul luat, căci nu mai era nimic de aşteptat de la cei de sus. A te comporta cu blândeţe nu va însemna nimic. Trebuia deci lovit” (cuvinte di scrisoarea, altminteri celebră, adresată lui Romain Rolland, la 15 mai 1929).

O a doua cauză, nu mai puţin semnificativă, ar fi neputinţa celor învinşi de a-şi asuma erorile şi a trece, urgent, pe terenul antrenamentului nemilos cu scopul unei reconstrucţii rapide a unei tactici care să le permită să recupereze, de data aceasta în deplasare, pierderea suferită. N-au avut nici tăria unei recunoaşteri deschise, nici a unor analize cu „cărţile deschise”, nici măcar a căutării unor strategi capabili să-i scoată la liman.

Însă lucrul cel mai imprevizibil şi mai „spectaculos” dintre toate, cele anterior enunţate şi altele care vor mai fi, mi se pare a fi înfrângerea greu digerabilă, prostească în absurdul ei, a pesediştilor sub comănduirea nu doar prost inspirată, ci de-a dreptul păguboasă, a lui Liviu Dragnea, aşa cum cred că se va dovedi cât de curând, indiferent de rezultate. Fiindcă ceea ce contează cu adevărat în momentul de faţă este faptul că, în partida pe care a jucat-o, de data asta, acasă, pe propriul teren şi cu proprii „arbitri”, social-democraţii îşi riscă chiar… calificarea.

Şi ceea ce este încă şi mai grav – dar n-ar fi nici pe departe întâia oară în istoria noastră recentă – e iarăşi faptul că şi-au făcut-o cu mâna lor. Şi când spun că nu e prima dată am în vedere tocmai adevărul că, de 27 de ani, mai toate formaţiunile noastre politice n-au avut nevoie de adversari spre a pierde şi a se pierde, ci propriile lor metehne, nicicând luate în calcul, au fost cele care i-au condus spre faliment.

Nu vreau să amestec în acest context dezbaterile de natură juridică, la care nu mă pricep şi nici măcar nu-mi mai rezerv nici măcar curiozitatea de a încerca să mă documentez de care parte ar sta adevărul. Posibil, cum scriam ieri, ca el să fie pe undeva pe la mijloc, pe acolo, adică, pe unde nimeni nu mai vrea ori nu are dispoziţia să-l caute.

Un lucru e însă şi mai cert: nimic, dar nimic din acţiunile acestea precipitate la nivelul Puterii nu trebuia întreprins. Căci, ca o urmare firească, dacă ele au avut finalităţi „personale” – niciun act juridic nu se face ad personam – atunci unica imagine de pe câmpul de bătălie încă în mişcare rămâne cea a unui Liviu Dragnea în postura de-acum o lună de mareşal cu bastonul înălţat în semn de victorie redus între timp la condiţia unui sergent umil gata să fie trimis la coada plutonului. Dacă plutonul va rezista.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

cinci + 1 =

Arhiva

februarie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Ian   Mar »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728