„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Ce (mai) rămâne?!..

4 aprilie 2017
Autor

Nu mă interesează în mod deosebit postumitatea. Cu excepţia celei familiale care, desigur, e parte din destinul fiecăruia. M-au intrigat mereu maniile, fiindcă sunt mai multe potrivit cu firea şi, mai ales, cu suportul şi avântul care le susţin, ale unor creatori să le spun în general din sfera culturală, de a-şi extinde pretenţiile, prezentate deseori drept convingeri indiscutabile, dincolo de limitele propriei lor existenţe, nu fără o supralicitată umbră de „genialitate”.

Întâmplător ori nu, însă eu cred că mai degrabă da, majoritatea dintre ei sunt veleitari. Şi, în contextul eliberării totale a accesului la piaţa, la rându-o larg slobozită cui vrea ori cui se nimereşte, numărul lor a crescut vertiginos şi cu siguranţă va continua. Fie că e vorba de artişti plastici, de poeţi ori prozatori abia depăşind limita unor gazete de perete ori a unor spaţii expoziţionale negirate critic, fie de haita unor cântăreţi de muzică (în aşa-zisele genuri „uşoară” şi „folclorică” dezastrul e vizibil ori audibil ceas de ceas), te loveşti de ei peste tot. Şi poate că nici nu i-ai sesiza dacă nu ţi-ar ieşi în întâmpinare fie cu o invitaţie , fie cu o carte, despre care se aşteaptă, nu încape îndoială, şi te şi somează să te pronunţi.

În fapt, nu ştim, căci nici nu avem cum, ceea ce ne va supravieţui în perspectiva aceasta de un nivel creator. Istoriile culturale – literare, artistice, muzicale –, când nici nu le consemnează, le trec la… subsol ori pur şi simplu la „şi alţii”. Asta nu înseamnă că aş descuraja pe cineva să nu încerce să se producă. Dimpotrivă, în locul pierderii vremii prin coclaurile unei existenţe eminamente mondene ori chiar punibile, gestul de a testa, cu ori fără înzestrare vocaţională, un act creator e în totul recomandabil.

O soluţie pentru ieşirea dintr-o astfel de dilemă, dacă despre dilemă este vorba, ar trebui căutată în afara acestei arii atât de pretenţioase şi, cumva, selecte, în sensul în care orice act creator e deopotrivă electiv (alegi ori, cum se spunea pe vremea romanticilor, eşti ales) şi selectiv (eşti supus volens nolens unei selecţii, începând de la gusturi, care, spuneau latinii, nu se discută, şi sfârşind cu intrarea şi, mai ales, rămânerea în canon.

Iar ceea ce numesc aici soluţie trebuie căutată şi confruntată în acele modalităţi, nu mai puţin creative, care au fost şi, din păcate, par a se pierde în negura vremurilor, meşteşugurile. Pentru cei mai puţin informaţi, s-ar cuveni să ştie că, încă din zorii Evului Mediu, ele aparţineau de drept domeniului artelor. Numite bresle, ori cine mai ştie cum, i-au încorporat, spre a mă opri doar la exemple ilustre, atât pe Dante (care însă nu s-a înscris în cea a poeţilor, inexistentă „instituţional”), cât şi pe un Giotto. Nu sunt la fel de convins de Michelangelo, nici de contemporanul său mai tânăr Leonardo, însă asta nu mă împiedică să-mi amintesc cum lui Brâncuşi însuşi îi plăcea să se includă în tagma unor creatori anonimi din propria-i ţară de origine.

Îmi amintesc de bunicul meu patern, care m-a părăsit licean fiind eu, care se pricepea la multe: era tâmplar, dotat cu tot ceea pe vremea aceea se putea găsi şi-i era de folos, cizmar, la nevoie, morar – cu peste un deceniu de slujire zi şi noapte la unica, din cele şapte mori pe care la avusese satul natal (aveam să aflu abia mai târziu, pe căi filologice, că numele de Georoc, cel al satului, era în origine turcesc şi însemna-înseamnă tocmai „moară”, „morar”).

Cât despre ceea ce ne supravieţuieşte, sustraşi vreunui destin postum ceva mai norocos, în spaţiul creativ-cultural, personal aş opune câteva mese şi scaune (din acelea „pitice”, specifice timpurilor mai îndepărtate şi mai sărace) lucrate cu migală şi cu meşteşug de bunicul meu şi care trebuie să mai existe încă prin casa părintească, din nefericire astăzi abandonată.

Ţin minte câtă putere de seducţie a depus bietul meu bunic – îi spuneam „Bătrânul”, nu se purtau pe atunci apelativele de bunic şi de bunică, căci bunicii materne, singura supravieţuitoare, îi spuneam, toţi nepoţii, „Mumă” – să mă ademenească în tainele tâmplăriei. Nu doar că n-a reuşit întru nimic, dar, poate tocmai dându-mi inconştient seama de lipsa de „vopcaţie”, am rămas, în domeniu, un veritabil anti-talent.

Prin urmare, ţărână ori năluci plutind îngereşte prin nenumite ceruri, cum ni se recită în ceasul cel de pe urmă, întrebarea ce (mai) rămâne după noi, în afara numelui cu seminţia sa cu tot, îşi revendică o legitimitate a sa, dincolo de orgolii şi de pariuri, cu siguranţă insignifiante, dacă nu chiar din start falimentare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

5 − = doi

Arhiva

aprilie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar   Mai »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930