v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

I.D. Sîrbu sau terapia de sine

4 septembrie 2013
Autor

I.D. Sîrbu sau terapia de sine

 

Memoria ca sindrom al fericirii

 

Cum să-l uiţi pe I. D. Sîrbu când, odată ce l-ai cunoscut, „figura” spiritului său creator te făcea părtaş la un spectacol seducător convocând laolaltă sokrateismul cel mai patetic, măsura creştină augustiniană, ardoarea moraliştilor Franţei şi rigoarea axiomei germane pre-nietzscheene?

Dotat cu o vocaţie pedagogică exemplară, naturală, I. D. Sîrbu a reuşit să transforme un grav şi insultător prejudiciu – acela de a nu i se fi oferit o catedră – într-un privilegiu: a făcut, printr-un joc al fatalităţii, din orice prilej existenţial pretextul unei mirabile lecţii de cultură, de etică, de destin. Pre-textul, deci: analist dotat cu harul cvasi-pierdut al oratorilor de odinioară, iubitor al dezordinii şi practician strălucit al fragmentarismului, te obliga aproape să regreţi că lecţiile acelea fascinante vor dispărea în aburii nimicitori ai circumstanţei şi ai conjuncturii.

Prin anii ’70, relatările sale despre întâmplările de apocalipsă din timpul războiului şi, îndeosebi, de după , căpătau, graţie forţei exorcizante a cuvântului, forme, figuri artistice; povestitorul se metamorfoza în protagonist – ori în protagonişti -, realitatea imediată se retrăgea ruşinată în timp ce timpul evocat survenea în faţa ochilor viu, neverosimil de viu, în dramaticitatea auctorială a lui I. D. Sîrbu. Existenţa devenise demult pentru scriitor o commedia dell’arte: supusă ironiei necruţătoare acţionând ca un filtru fotografic, trecută prin satira nelipsită de plăcerea unei bonomii de o gratuitate jucată, „piesa”, care ar fi voit să fie o „farsă”, sfârşea obligatoriu în tragic.

I.D. Sîrbu ar fi fost, cu puţin noroc, un mare memorialist. I-ar fi trebuit, pretindea el, vocaţia ordinii şi un oarecare metodism al construcţiei. Îi lipseau amândouă. Jurnalul său de acum, suplinind aceste carenţe, răspunde deopotrivă presiunii adevăratei vocaţii a autorului, cea a unei pedagogii a Ideii. Pre-textul de care tocmai aminteam devine astfel text. Cum spunea Barthes despre „diaristul” Gide, putem spune şi noi că I. D. Sîrbu se lasă, în paginile acestui jurnal, „bio-bibliografiat”; el scrie, atunci şi acolo, bio-grapheme. Nu sunt, cum ar părea, aforisme, axiome etc., în tradiţia, atât de dragă autorului, a filosofiei romantice (şi tardo-romantice) germane. Căci în fiecare frază a acestui jurnal elementul biografic strigă, cheamă, invocă; congelează idei. Sau invers: ideea / ideile congelează biograficul.

O întrebare persistă: de ce I.D. Sîrbu s-a apucat să-şi ţină jurnalul atât de târziu? De fapt. avem în aceste pagini proba unei urgenţe, „resortul” unei presiuni: la limita suportabilului, când până şi esopia operei literare nu mai ajunge, când conştiinţa eşecului se instalează spre limita dispreţului, mărturia directă devine o urgenţă, urgenţa însăşi. „Subiectul” acestui Jurnal este chiar erupţia gâlcevii cu Lumea pe care Înţeleptul nu şi-o mai poate disimula. Spiritul simte cum destinul ridică podul speranţei, al oricărei speranţe. E timpul / grav/ al senectuţii care-şi refuză lenea, E vremea, mai ales, a maladiei care, din social, pătrunde / a pătruns în bio-logic. Trăitul, trăirea nu mai acceptă paranteza, aluzia, insinuarea, parabola, metafora. Ne aflăm, altfel decât la Cioran, pe marginea prăpastiei, nu doar a unui timp al lumii, cât mai ales a unui destin singular, particular, pe buza, aşadar, a prăpastiei în care nimicnicia îşi ia în primire creditele restante ale unei istorii ignare.

Dacă priveşti – spune Nietzsche – prea mult într-o prăpastie, prăpastia sfârşeşte prin a privi în tine. Iată, se întâmplă şi aici, în paginile acestui jurnal atât de rezistent la canoanele genului, ca prăpastia, abisul, hăul unui destin ingrat să-l privească pe privitor cu o spaimă egală.

Însă I.D. Sîrbu nu aparţine categoriei celor „ruşinaţi”m celor care au trăit şi au refuzat să vadă ce-au trăit. Opera lui a respins în mod constant compromisul. Însă, dincolo de operă, rămâne viaţa, biografia autorului care este, neîndoielnic, o exemplară probă de rezistenţă. Nu prin cultură, ori nu numai prin cultură, ci prin decizia liminară, teribilă în substanţa ei, de a refuza orice fel de aliniere. I. D. Sîrbu ne oferă, în Jurnal, dar nu numai, un discurs cu un Subiect tare, în datele sale organice, dar pe care vremurile şi capriciile lor teribil de insidioase l-au slăbit până dincoace de limita suferinţei. Suferinţă care, decantată în retortele de împrumut ale scriiturii, se resoarbe, oricât de paradoxal ar părea, în matricea unui mesaj ajuns tonificat la destinatar, adică la cititor: aceasta constituie, cred, prima învăţătură a Lecţiei pe care ne-o oferă I. D. Sîrbu: incumbă în cititor sentimentul tonic, cum spuneam, că în faţa vicisitudinilor cu care şi el s-a confruntat şi-a găsit în sfârşit un avocat, un garant al acelui rest de speranţă pe punctul de a se stinge şi el sub pagoda unei tăceri generalizate.

Astfel,  jurnalul lui I. D. Sîrbu se delimitează net de alte mărturii din epocă despre ceea ce s-a numit, cu un termen impropriu, „gulagul” românesc şi căruia autorul nostru îi preferase, profetic, termenul de Isarlâk. Paginile acestea sunt mai curând analize, în sensul lacanian al termenului. Autorul îmbracă halatul analistului decis să facă proba unei terapii de şoc: a societăţii, a epocii, a istoriei, dar mai ales a Sinelui.

Societatea, epoca, istoria dau semne de maladie agresivă: speranţa oricărui remediu clasic a murit; confruntarea politică-ideologică – devenit obositoare şi în Vest, compromisă iremediabil în Est – e mai mult decât dramatică, este liminară, eşuată sub lama mortală a kiergaardianului aut-aut; victima şi călăul au intra deja într-un cerc vicios, al interpendenţelor organice, căci iată ce mărturiseşte actantul diaristic într-o pagină emblematică din Jurnal, după ce îşi post-evaluează comportamentul din timpul vizitei în Apus :

 

„… am simţit tot timpul (aşadar, acolo, în Vest, n.ns.) că ceva esenţial îmi lipseşte în permanenţă. Nu mai eram deloc inteligent, încetasem să funcţionez critic, verva mea spirituală părea a fi secat total. La întoarcere mi-am dat oarecum seama că – în conformitate cu starea mea de rumânie continuă de-a lungul a cinci decenii de marginalizare şi urgisire – mi s-a format un fel de reflex condiţionat, la nivelul funcţiunilor mele spirituale: nu mai pot gândi decât în lanţuri, prin lanţuri, contra lanţurilor…”,

 

prin urmare,

 

„duşmanii spiritului au ajuns, iată, să dea sens şi conţinut creator vieţii şi chiar morţii mele”.

 

În context nu surprinde deloc acuitatea percepţiilor autorului cu sonda spiritului analitic întinsă în magma acestui crater fumegând care este societatea românească, le mal roumain, cu o expresie împrumutată de autor.

 

 

*

Candid descarcerat în …Isarlâk

 

Nu am cu siguranţă vocaţie memoralistică. Ion D. Sîrbu o avea cu prisosinţă. Chiar dacă, spre uimirea mea mai târzie, nu şi-a cultivat-o decât de o manieră indirectă. În fond, redimensionându-i mai bine scrierile, memoria pare să le fie fermentul catalizator. În fiecare pagină pe care a lăsat-o, referinţa la un fapt trăit cândva e un reper care, oricât de accidental ar părea, sfârşeşte prin a genera acea congruenţă motivaţională a actului scriptural. Textele sale dramatice sunt, cvasi în totalitate, dezvoltări parabolice ale unor imbolduri ale unei memorii egal distribuite pe două versante: unul existenţial, cum spuneam, al unei experienţe de destin frizând limita şi nu o dată insolitul, celălalt angajând biblioteca, semn al unei culturi marcate de lecturi îmbinând soliditatea clasicilor (ai filosofiei, în primul rând) cu interesul circumstanţial pentru o pagină de eseistică tipică fragmentarismului din epoca post-istoriei ori pentru articolul de ziar (totdeauna provocator şi insidios) ce nu ocoleşte cazuistica de ordin ideologic.

 

Nu am, spuneam, vocaţie memoralistică. Am scris cu vreo zece ani în urmă, uşor revoltat de frecvenţa intervenţiilor unor autodeclaraţi prieteni, apropiaţi, discipoli ai maestrului recunoscut ca atare de către ei post-mortem, afirmând, desigur polemic, că … nu l-am cunoscut. În realitate, am avut norocul să-l cunosc pe Ion D. Sîrbu, în primăvara lui 1967, ca elev al Liceului „Carol I” şi, apoi, din toamnă, ca student al abia înfiinţatei Facultăţi craiovene de filologie. În acel an, de altfel, împreună cu colega şi prietena Adriana Vasiliu, la sugestia ei, am organizat, oarecum subversiv, un mini-simpozion omagial Lucian Blaga în actuala clădire a Facultăţii de mecanică de pe Calea Bucureşti, la care am invitat să participe studenţi de pe la toate facultăţile care se aflau în acea zonă, mulţi dintre ei frecventând cursurile încă activului Institut universitar de trei ani. Nu voi intra acum în detalii, însă biografii lui Sîrbu, fie ei şi de ocazie, ar trebui să ştie ce forţe de vigilenţă patriotică şi ideologică a putut angaja acea „năstruşnică” iniţiativă a noastră, bieţi tineri studioşi fără experienţă, din moment ce, cu câteva ore înainte de momentul desfăşurării, simpozionul acela a pus în mişcare întregul „detaşament” de politruci şi agenţi, cu turnători cu tot, din Universitate. Cu o neaşteptată aprobare de la prorectorul de atunci, profesorul Oliviu Gherman, întâlnirea a putut să se desfăşoare, cu un impact extraordinar în conştiinţele celor care, ştiind câtea ceva despre Blaga, au putut asculta atunci mărturiile nu doar al unui discipol, dar şi ale unui cărturar cu harul elocinţei şi cu o bibliotecă de lecturi filosofice în spate ce-i transformau discursul într-un spectacol. Ignor, din pudoare, mizeriile care-au urmat câteva săptămâni după aceea: anchete „administrative”, interpelări cu întâlniri ordonate prin diverse staţii de autobuz. Mult mai important mi se pare – mi s-a părut mereu – faptul că, apoi, mi-am conservat norocul de a-l putea întâlni pe Ion D. Sîrbu ori de câte ori agitata mea viaţă de student sedus de „păcatul” creaţiei literare mi-a îngăduit. Ceasuri petrecute în braseria Minervei: greu de uitat maniera fascinantă în care protagonistul acelor neuitate festinuri fuma – două-trei pachete de ţigări în cele două-trei ceasuri (ori poate mai multe?!) pe care le consumam sedaţi amândoi de farmecul şi de adâncimea ideilor, amintirilor, judecăţilor pe care el le împărtăşea cu un har de maestru oriental de care însă nu cred a fi fost anume conştient.

Cândva, în paginile revistei „Ramuri”, am scris într-o cronică la volumul „Şoarecele B. …”, despre cât pierdea literatura română din faptul că autorul acelor povestiri nu a pus pe hârtie sutele de nuvele, romane, piese de teatru, scenarii de film pe care, pretinzând în astfel de ceasuri bahice de a le fi scris şi pierdut, mi le povestea în felul acela al său inimitabil şi pe care nu aveam să-l mai întâlnesc la nimeni. Mi-a reproşat, a doua zi, la apariţia revistei: „Necredinciosule, era secretul nostru! Înţelegi? Nu trebuia divulgat… Le-ai oferit nevolnicilor un motiv în plus să mă dispreţuiască şi să mă ignore!”. Am regretat, fireşte, gestul. Reproşul său nici nu era însă un reproş în toată regula; nu era nici măcar o supărare, o ştiam, fiindcă învăţasem, mi se părea, să-l citesc lăuntric.

Nu am, repet, vocaţie de memorialist. Ion D. Sîrbu o deţinea într-un chip strălucit. Mărturie stau paginile sale din „Jurnal”. Regretul este însă dublu: odată că, aşa cum se ştie, „Jurnalul” e rezultatul unui impuls şi al unei decizii nebănuit de târzii; cine l-a cunoscut pe autor nu poate să nu subscrie la ipoteza că verva, uluitoarea sa vervă, de conferenţiar fără catedră, de causeur genial uneori, de manipulator de idei şi de concepte în sensul cel mai tare al termenului, se consumase în acei ani ai maturităţii sale când, în Isarlâkul atâtor Hogi şi Mitici, şi-a cheltuit energii, ratând adesea tangenţa Operei.

Am asistat, în primii ani post-decembrişti, nu fără oarecare stupoare, la întreaga „reprezentaţie” – publică în cea mai mare măsură – ce l-a avut protagonist pe Ion D. Sîrbu: m-a îndurerat, desigur cel mai mult, faptul că mulţi dintre foştii turnători – ori dintre cei ce-l bârfeau pe la colţuri – îşi depănau, nespovediţi, „amintirile” lor cu marele scriitor, filosof, intelectual etc. Unii – cu acelaşi zel cu care probabil îşi scriau denunţurile – s-au apucat să-i închine …studii monografice. Stupoarea mea s-a metamorfozat cu timpul într-un gând interogativ: cum ar fi reacţionat, oare, Ion D. Sîrbu la asemenea „gâlcevi” istambuleşti? Şi, mai departe – năstruşnică ipoteză! – ce-ar fi devenit el în „talciocul” intelectual şi politic de după ´90? Ar fi avut soarta lui Ţuţea? Pe cea a lui Paleologu? S-ar fi împăcat – şi cât de uşor, şi cu ce preţ – cu adulatorii de duzină convertiţi din „şefi ai sectorului suflete” în monografi de serviciu? S-ar fi retras, în sfârşit, în vreo încăpere donată în Petrila spre a-şi scrie paginile pe care n-a reuşit să le scrie?

Fiindcă, spre a disipa aici o umbră stingheră (un văl de ceaţă insidios) ce-şi face tot mai mult loc în destinul său postum, trebuie să spun că, aşa este, poate că nu ne-a rămas de la autorul „Jurnalului unui jurnalist fără jurnal” opera pe care ne-ar fi putut-o da; poate că unii dintre delatorii săi de azi – „motivaţi” ori nu, declaraţi ori disimulaţi la abajurul unor îndoieli clamat oneste – se simt îndreptăţiţi să-i minimalizeze meritele; poate că Sîrbu nu şi-a scris capodopera pentru care personal cred că avea întreaga dotare necesară; dar câţi, dintre alţi mari scriitori şi gânditori, şi-au scris-o? Vreau să spun câţi nu vor fi ratat, în termeni absoluţi, această şansă atât de fragilă. Şi, în fond, atât de inclasabilă? Oricum, greu de definit în termeni de judecată.

În ce mă priveşte, subscriu la prezenţa indiscutabilă, între filele certe şi statornice ale culturii române, a unei pagini singulare Ion D. Sîrbu: un teatru – ei bine, afectat, ici-colo, de elanuri convenţionale şi de puseuri ce tind a converti un patetism scos din uz în chemări la o ordine a lucidităţii, ori de inserţiunea parabolicului în magma unui cotidian deja condamnat la inerţie sau la sfadă; ori o proză prea marcată de spiritul satiricului ce n-are – se poate spune şi aşa – forţa de a plonja în apele unui grotesc de extracţie kafkiană; ori poate regretul că „Jurnalul…” ar notifica prezenţa unei prea mari doze de …frustrare şi, în consecinţă, de spirit vindicativ!…

Tot ce se poate. Ei, şi? În ce mă priveşte, prefer să conserv – în dispreţul oricăror „raţiuni” estetice invocate, deseori, ca simple stratageme întru „uitarea” lui Sîrbu, de nu întru defăimarea sa – exemplaritatea sa: de intelectual onest cu profunde convingeri de stânga în tinereţe – şi poate că în întreaga sa existenţă -, scriitor cu o vocaţie a confesiunii de sorginte aproape medievală, cărturar de speţă ardelenească în care valenţa pedagogică s-a cheltuit, în absenţa unei binemeritate dar refuzate catedre academice, în vacarmul străzilor craiovene lăsând totuşi, în conştiinţele câtorva tineri „întâmplători”, răsaduri ce-au încolţit ramuri şi roade, oricât de nerecunoscute ca atare…

 

Când, cu câteva săptămâni în urmă, s-a conturat ideea de a-i dedica lui Ion D. Sîrbu un număr din „Autograf”, ideea m-a ispitit în aceeaşi măsură în care m-a speriat: ce să cuprindă? Iarăşi pagini „comemorative”? „Omagiale”? Pentru mine, unicul omagiu pe care i-l rezerv şi care de altfel e efectul unei promisiuni (un pact!) făcute lui Sîrbu în ultimele sale săptămâni de existenţă pământeană sunt floarea şi lumânarea depuse la mormântul său din cimitirul „Sineasca” în fiecare zi de vizită creştinească. Promisiunea a urmat temerii sale, odată depus în pământul Băniei, de a nu fi deferit uitării. Definitive. Fireşte, nici floarea şi nici candela mea nu revocă, din instanţele sale inflexibile, riscul uitării. Dar adevărul e că Sîrbu n-a fost uitat. Dimpotrivă. Aburul acela de legendă în care s-a aventurat să se învăluie, ca într-o manta de personaj medieval, asemeni unui schivnic ieşit din Pustie şi dând buzna într-un iarmaroc de negustori, îi acoperă şi-acum amintirea. Lipseşte însă, îmi dau seama, ceva din spiritul justiţiar faţă de miile de pagini pe care le-a lăsat în chip de mărturie: a unei vieţi trăite la limită, în suferinţă şi în candoare. Poate. Candoarea însă a lui…Candid. Fiindcă, uneori, cărturarilor de nobilă spiţă Cineva le joacă festa de a-i planta în vremuri … greşite: Ion D. Sîrbu trebuia să fi fost – bag seamă şi eu cu regretabilă întârziere – un Voltaire al timpului său. Dar oare n-a fost? Cine poate tăgădui fără să nu-şi asume riscul impietăţii?

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

× şase = 48

Arhiva

septembrie 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30