Ion D. Sîrbu sau Jurnalul ca terapie a „răului românesc”

4 septembrie 2013
Autor

 

 Ion D. Sîrbu sau Jurnalul ca terapie a „răului românesc”

1990

 

Cum să-l uiţi pe Ion D. Sîrbu când, odată ce l-ai cunoscut, figura spiritului său creator te făcea părtaş la un spectacol seducător convocând laolaltă sokrateismul cel mai patetic, măsura creştină augustiniană, ardoarea moraliştilor Franţei şi rigoarea axiomei germane pre-nietzscheene? Cu o vocaţie pedagogică exemplară, naturală, Ion .D. Sîrbu a reuşit să transforme un grav şi insultător prejudiu – de a nu i se fi dăruit o catedră – într-un privilegiu: a făcut, printr-un joc al fatalităţii, din orice prilej existenţial pretextul unei admirabile lecţii de cultură, de etică, de destin.

Pre-textul, deci: analist dotat cu harul aproape pierdut azi al oratorilor de demult, iubitor al dezordinii şi practician strălucit al fragmentarismului, te obliga aproape să regreţi că lecţiile acelea fascinante vor dispărea în aburii nimicitori ai circmstanţei şi ai conjuncturii.

Prin anii ’70, relatările sale despre întâmplările de apocalipsă din timpul războiului şi, îndeosebi, de după căpătau, graţie forţei exorcizante a cuvântului, forme, figuri artistice; povestitorul se metamorfoza în protagonist – ori în „protagonişti” -, realitatea imediată se retrăgea ruşinată, în timp ce timpul evocării survenea în faţa ochilor, viu, neverosimil de viu, în dramaticitatea auctorială a lui I. D. Sîrbu. Existenţa devenise demult pentru scriitor o commedia dell’arte: supusă ironiei acţionând ca un filtru fotografic, trecută prin satira nelipsită de plăcerea unei bonomii aproape gratuite, „piesa”, care s-ar fi voit a fi o farsă, sfârşea obligatoriu în tragic.

Ion D. Sîrbu ar fi fost, cu puţin noroc, un mare moralist. I-ar fi trebuit, pretindea el, vocaţia ordinii şi un oarecare metodism al construcţiei. Îi lipseau amândouă. Jurnalul său de acum, suplinind aceste carenţe, răspunde deoptrivă presiunii adevăratei vocaţii, a unei pedagogii a ideii. Pre-textul de care tocmai aminteam devine astfel text. Cum spune Roland Barthes despre „jurnalistul Gide, se poate spune şi despre Sîrbu că se lasă, în paginile jurnalului său, „bio-grafiat”; el scrie, acum şi aici, bio-grapheme. Nu sunt, cum ar părea, aforisme, axiome etc., în tradiţia, atât de dragă autorului însuşi, a filosofiei romantice (şi postromantice) germane. Căci î fiecare frază a acestui jurnal elementul biografic ţipă, cheamă, invocă, congelează idei.  Sau invers: ideea, ideile congelează biograficul.

O întrebare persistă: de ce Ion D. Sîrbu s-a apucat să-şi scrie Jurnalul atât de târziu? De fapt, avea în aceste pagini, proba unei trebuinţe, „mişcarea” unei presiuni: la limita suportabilului, când până când şi „esopia” operei literare nu mai ajunge, când conştiinţa eşecului se instalează chiar la graniţa dispreţului, mărturia directă devine o urgenţă, urgenţa însăşi. „Subiectul” acestui jurnal este chiar strigarea gâlcevii pe care Înţeleptul nu şi-o mai poate disimula. Spiritul simte cum destinul ridică podul speranţei, al oricărei speranţe. E timpul – grav – al senectuţii care-şi refuză lenea. E vremea, mai ales, a bolii care, din social, pătrunde, a pătruns, în bi-ologic. Trăitul nu mai acceptă paranteza, aluzia, insinuarea, parabola, metafora. Ne aflăm, altfel decât la Cioran, pe marginea prăpastiei, prăpastia, pe buza nimicului. Sau, poate, mai exact spus, a nimicniciei. Dacă priveşti, spunea NIetzsche, prea mult într-o prăpastie, prăpastia sfârşeşte prin a privi în tine. Iată, se întâmplă şi aici, în paginile acestui Jurnal atât de rezistent la canoanele genului, ca prăpastia, abisul să-l privească înspăimântător pe privitor.

Dar Ion D. Sîrbu nu aparţine categoriei celor „ruşinaţi”, celor care au trăit şi au refuzat să vadă ce au trăit.  Opera lui respinge în mod constant compromisul. Însă, dincolo de operă, rămâne viaţa, biografia autorului care este, neîndoielnic, o probă de rezistenţă. De rezistenţă prin cultură, prin spirit, e adevărat, Şi este surprinzător, pentru ce care nu l-au cunoscut îndeaproape pe autor, cum el se fereşte  să-şi implice biografia în lupta de rezistenţă, aliniind-o unui „angajament” politic. Explicaţia trebuie căutată, cred, în refuzul, constant la Sîrbu, al ideologiei ca falsă ştiinţă.

În felul acesta se delimitează Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de altele din epocă, dar şi de oricare alte mostre de mărturii despre ceea ce numeşte acum, puţin cam neinspirat, gulagul românesc. Nu aforisme, spuneam, dar nici simple mărturii. Mai curând, analize, în sensul lacanian al termenului. Autorul îmbracă aici halatul analistului decis să facă proba unei terapii de şoc: societatea, apoca, istoria dau semne de maladie agresivă, speranţa oricărui remediu canonizat a murit, confruntarea poltică / ideologică – devenită obositoare şi în Vest, comprimisă în Est – pare la capătul puterilor. Mai mult, victima şi călăul au intrat deja într-un cerc al interdependenţelor organice (într-o viziză în Apus, avertizează autorul, „am simţit tot timpul că ceva esenţial îmi lipseşte în permanenţă. Nu mai eram deloc inteligent, încetasem să funcţionez critic, verva mea spirituală părea a fi secat total. La întoarcere abia mi-am dat oarecum seama că – în conformitate cu starea mea de rumânie continuă de-a lungul a cinci decenii de marginalizare şi urgisire – mi s-a format un fel de reflex condiţionat, la nivelul funcţiunilor mele spirituale: nu pot gândi  decât în lanţuri, prin lanţuri, contra lanţurilor…”, duşmanii spiritului au ajuns, iată, să dea sens şi conţinut creator „vieţii şi chiar morţii mele”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

septembrie 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30