Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu cel debut, intitulat simplu Liriche, în 1969, până la Il guscio delle cose (Găoacea lucrurilor). S-a bucurat de atenția unor confrați și critici, Mario Luzi, Dacia Maraini, Sergio Givone ce i-au prefațat cărți, propus pentru Premiul Viareggio, tradus în engleză, germană, ungară, rusă, ebraică, japoneză, Daniele Cavicchia e considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai generației post post-avangardiste.
Cum susține filosoful Sergio Givone (autor al unor cărți de mare interes în lumea culturii nu doar din Italia), în prefața volumului căruia îi oferim veșminte românești,
„Solid ancorat la centrul său de inspirație, pe care vrea să rămână ascuns ori înmormântat în suflet, acest poem sapiențial (e vorba de volumul La signora dell`acqua pe care am preferat a-l traduce prin Domnița apei, iar nu Doamna din apă, din considerații ce țin și de tradiția noastră lirică și cea sapiențială din trecute veacuri, n. ns.) nu reclamă să fie desigilat, tradus conceptual, interogat cu instrumentele filosofiei. Conceptul, filosofia sunt substanța însăși a acestei poezii, sunt totuna cu ea, și prin urmare cititorul nu e pus în fața unei enigme de dezlegat, ci mai curând la o călătorie de întreprins, o căutare de împlinit. Călătorie fără sfârșit, căutare inepuizabilă. Că așa stau lucrurile cuvântul poetica cel atestă. Ecoul al unui ecou, ea totuși e exact ceea ce e. Nu e aluzivă, alegorică, metaforică. Dimpotrivă: e generatoare de sens. Răsună din propriul cânt. Acel cânt ce nu vrea să fie reconfigurat în altă formă. Ci doar și continuu lăsat să rămână ecou”.
La signora dell`acqua – Domnița apei
(Passigli Editori, Bagno a Ripoli – Firenze, 2011)
ȚIE
Tu locuiești o frază pe care nu știu s-o scriu
una care să aibă un sens
fiindcă ai spus despre tine că exiști
Îmi imaginez pe scurt și totuși fără sfârșit
cum într-o zi în care ți-o asemănai transparenței tale
poate ca apa, transparența sa
Tu ce revii înăuntrul unui rit de împlinit
umbră ce umbră iubește
în tăcerea plină de cuvinte
Exiști în materia împlinită a ochilor tăi
în azurul ce nu trădează
în dreptatea ce-ți oferă spațiu
Tu locuiești o frază pe care nu știe s-o scriu
dar ești o dată sigură
în acest timp ce se pulverizează.
DOMNIȚA APEI
UNUL
Gabriellei
ce-mi locuiește gândurile
și lui Micol, îngerul nostru,
cu noi oferă o altă dimensiune
I
Ea doarme, îmi spune domnița apei,
doarme între fragi și afini
în pădurea în înmugurire,
doarme în grația ce-o învăluie.
Acum știe toate numele
și vocea ce guvernează universul;
urmai fluviul până spre Est,
până la ultimul castan
și-acolo o găsii în mângâierea ierbii;
n-o trezi, nu e doar o amintire.
Are un surâs pe buze
ce vorbește despre infinit
și de călătoria ce n-o poți ghici
ascultă, ea e, chiar dacă vei zări doar lumină.
II
Se vestește năvalnic vântul deșertului
culoarea asemenea stâlpilor unui mormânt,
asemenea adevărului ce nu admite tăgade,
se vestește în rugina timpului,
în staza gândului, cel al unui vârtej
nenumit, a fixat în lespedea veacurilor.
Sunt glasul, spiritul templului,
la sosirea mea ușa se va deschide,
temeliile vor tremura și orice altă limbă,
în imperiul lor, se va schimba pe veci.
Când voi sosi ea nu va mai avea cicatrice
și mâinile ei în sfârșit binecuvântate.
III
Azi e castană și vine din deșert,
- mărturisește domnița apei,
ea care o clipă luminase
când așteptarea era necesară –
are picioare goale și ochi răniți
rugăciunea pe buze și un cânt
pe care nimeni nu știe să-l asculte,
un cânt deja cântat în paradis
când paradisul era o promisiunea
și orice promisiune o posibilitate;
când ea era paradisul.
La intrare își acoperă cu vălul părul,
n-o striga dacă te acostează;
știi, nu e doar o amintire
și auzul ei ascultă și în tăcere.
Intră în templu desfăcându-ți umbra
templul e răsturnat,
are părul castaniu și umblă printre stele.
N-o poți urma, ești trecutul ei;
ea e viitorul tău. Iar aici nu e.
Nu știe să fie ceea ce crezi c-ar fi,
ceea ce știi e că nu o vezi.
IV
Domnița apei și-a despletit părul,
străluce printre valuri
cicatricea care ziua mulți vin să privească,
la fel cum noaptea fiecare e gata să uite
Cu răbdare așteaptă întrebarea
întinsă printre arbori în înmugurire,
nu știe că e ceea ce alții cred
ea nu știe că este ceea ce e.
Dacă nu-i început, nu există sfârșit, se citește
pe un sul de hârtie menit să anticipeze
obscurul testament ce va atesta
într-o zi care-ar putea fi întâia,
că totul există fiindcă nimic nu există
o zi nedatabilă a omului
dar de la ea își va număra propriile zile.
Ea așteaptă ca întrebarea să ajungă
și fiece rădăcină să completeze propriul arbore
pe urmă va fi desăvârșita așteptare
și când totul se va fi împlinit
va fi îmbrăcată de lumina grației
și va fi doar lumină.
Căiește-te prostule și adună puținele lucruri, zice,
nu-ți poți dona viața dar conservând amintirea
creatului, ceea ce rămâne îți aparține.
Însă nimic va fi al tău dacă gândești la finit,
ceea ce sfârșește reîncepe
orice lucru se-ntâmplă în deja creatul.
Fiece lucru e ea și absența ea,
bombăne bărbatul spre femeia ce se-ndepărtează,
ceea ce se creează pentru mine e doar distanța
nici măcar un rânjet din împărăția nenorocului.
Trăiesc bezna și eșecul tulpinii
care din prea multă iubire a veștejit petala.
Femeia se-ntoarce și are părul legat,
surâsul e triste și totuși ispitește,
ceea ce rămâne e un dar, șoptește,
ceea ce rămâne te va însoți
chiar și când nu vei mai fi.
Bărbatul întinde mâna într-o mângâiere
dar spațiul pe care-l atinge
îi revelează limita unui hotar:
lumina ce vede e doar lumină,
cuvintele auzite sunt doar cuvinte.
