* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

4 septembrie 2019
Autor

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu cel debut, intitulat simplu Liriche, în 1969, până la Il guscio delle cose (Găoacea lucrurilor). S-a bucurat de atenția unor confrați și critici, Mario Luzi, Dacia Maraini, Sergio Givone ce i-au prefațat cărți, propus pentru Premiul  Viareggio, tradus în engleză, germană, ungară, rusă, ebraică, japoneză, Daniele Cavicchia e considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai generației post post-avangardiste.

 

Cum susține filosoful Sergio Givone (autor al unor cărți de mare interes în lumea culturii nu doar din Italia), în prefața volumului căruia îi oferim veșminte românești,

 

„Solid ancorat la centrul său de inspirație, pe care vrea să rămână ascuns ori înmormântat în suflet, acest poem sapiențial (e vorba de volumul La signora dell`acqua pe care am preferat a-l traduce prin Domnița apei, iar nu Doamna din apă, din considerații ce țin și de tradiția noastră lirică și cea sapiențială din trecute veacuri, n. ns.) nu reclamă să fie desigilat, tradus conceptual, interogat cu instrumentele filosofiei. Conceptul, filosofia sunt substanța însăși a acestei poezii, sunt totuna cu ea, și prin urmare cititorul nu e pus în fața unei enigme de dezlegat, ci mai curând la o călătorie de întreprins, o căutare de împlinit. Călătorie fără sfârșit, căutare inepuizabilă. Că așa stau lucrurile cuvântul poetica cel atestă. Ecoul al unui ecou, ea totuși e exact ceea ce e. Nu e aluzivă, alegorică, metaforică. Dimpotrivă: e generatoare de sens. Răsună din propriul cânt. Acel cânt ce nu vrea să fie reconfigurat în altă formă. Ci doar și continuu lăsat să rămână ecou”.

 

 

La signora dell`acqua  – Domnița apei

 

(Passigli Editori, Bagno a Ripoli – Firenze, 2011)

 

ȚIE

 

Tu locuiești o frază pe care nu știu s-o scriu

una care să aibă un sens

fiindcă ai spus despre tine că exiști

 

Îmi imaginez pe scurt și totuși fără sfârșit

cum într-o zi în care ți-o asemănai transparenței tale

poate ca apa, transparența sa

 

Tu ce revii înăuntrul unui rit de împlinit

umbră ce umbră iubește

în tăcerea plină de cuvinte

 

Exiști în materia împlinită a ochilor tăi

în azurul ce nu trădează

în dreptatea ce-ți oferă spațiu

 

Tu locuiești o frază pe care nu știe s-o scriu

dar ești o dată sigură

în acest timp ce se pulverizează.

 

DOMNIȚA APEI

 

UNUL

Gabriellei

ce-mi locuiește gândurile

și lui Micol, îngerul nostru,

cu noi oferă o altă dimensiune

 

I

 

Ea doarme, îmi spune domnița apei,

doarme între fragi și afini

în pădurea în înmugurire,

doarme în grația ce-o învăluie.

Acum știe toate numele

și vocea ce guvernează universul;

urmai fluviul până spre Est,

până la ultimul castan

și-acolo o găsii în mângâierea ierbii;

n-o trezi, nu e doar o amintire.

Are un surâs pe buze

ce vorbește despre infinit

și de călătoria ce n-o poți ghici

ascultă, ea e, chiar dacă vei zări doar lumină.

 

II

 

Se vestește năvalnic vântul deșertului

culoarea asemenea stâlpilor unui mormânt,

asemenea adevărului ce nu admite tăgade,

se vestește în rugina timpului,

în staza gândului, cel al unui vârtej

nenumit, a fixat în lespedea veacurilor.

 

Sunt glasul, spiritul templului,

la sosirea mea ușa se va deschide,

temeliile vor tremura și orice altă limbă,

în imperiul lor, se va schimba pe veci.

Când voi sosi ea nu va mai avea cicatrice

și mâinile ei în sfârșit binecuvântate.

 

III

 

Azi e castană și vine din deșert,

- mărturisește domnița apei,

ea care o clipă luminase

când așteptarea era necesară –

are picioare goale și ochi răniți

rugăciunea  pe buze și un cânt

pe care nimeni nu știe să-l asculte,

un cânt deja cântat în paradis

când paradisul era o promisiunea

și orice promisiune o posibilitate;

când ea era paradisul.

 

La intrare își acoperă cu vălul părul,

n-o  striga dacă te acostează;

știi, nu e doar o amintire

și auzul ei ascultă și în tăcere.

Intră în templu desfăcându-ți umbra

templul e răsturnat,

are părul castaniu și umblă printre stele.

N-o poți urma, ești trecutul ei;

ea e viitorul tău. Iar aici nu e.

Nu știe să fie ceea ce crezi c-ar fi,

ceea ce știi e că nu o vezi.

 

IV

 

Domnița apei și-a despletit părul,

străluce printre valuri

cicatricea care ziua mulți vin să privească,

la fel cum noaptea fiecare e gata să uite

Cu răbdare așteaptă întrebarea

întinsă printre arbori în înmugurire,

nu știe că e ceea ce alții cred

ea nu știe că este ceea ce e.

Dacă nu-i început, nu există sfârșit, se citește

pe un sul de hârtie menit să anticipeze

obscurul testament ce va atesta

într-o zi care-ar putea fi întâia,

că totul există fiindcă nimic nu există

o zi nedatabilă a omului

dar de la ea își va număra propriile zile.

Ea așteaptă ca întrebarea să ajungă

și fiece rădăcină să completeze propriul arbore

pe urmă va fi desăvârșita așteptare

și când totul se va fi împlinit

va fi îmbrăcată de lumina grației

și va fi doar lumină.

Căiește-te prostule și adună puținele lucruri, zice,

 nu-ți poți dona viața dar conservând amintirea

creatului, ceea ce rămâne îți aparține.

Însă nimic va fi al tău dacă gândești la finit,

ceea ce sfârșește reîncepe

orice lucru se-ntâmplă în deja creatul.

 

Fiece lucru e ea și absența ea,

bombăne bărbatul spre femeia ce se-ndepărtează,

ceea ce se creează pentru mine e doar distanța

nici măcar un rânjet din împărăția nenorocului.

Trăiesc bezna și eșecul tulpinii

care din prea multă iubire a veștejit petala.

 

Femeia se-ntoarce și are părul legat,

surâsul e triste și totuși ispitește,

ceea ce rămâne e un dar, șoptește,

ceea ce rămâne te va însoți

chiar și când nu vei mai fi.

 

Bărbatul întinde mâna într-o mângâiere

dar spațiul pe care-l atinge

îi revelează limita unui hotar:

lumina ce vede e doar lumină,

cuvintele auzite sunt doar cuvinte.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

× 1 = trei

Arhiva

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30