v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

RESTITUIRI:Eugenio Montale, Arta de a citi

6 aprilie 2017
Autor

Restitui acum şi aici un celebru interviu din 1975, anul decernării Premiului Noberl marelui poet universal, consacrat unei cutume din păcate în tot mai mare suferinţă printre tinrele generaţii şi nu numai în regatul Internetului şi al reţelelor de socializare în care, vrem ori nu, începe să se afirme o nou sistem instructiv, unul al unui tip de analfabetism cu pretecţii „intelectuale” şi ale cărui consecinţe încă nu avem dispoziţia şi curajul responsabil să le anticipăm consecinţele pe termen lung. (G.P. ).

 

Eugenio Montale, Arta de a citi

(Un interviu cu marele poet, laureat al Premiului Nobel, în 1975, difuzat de Radiodifuziunea elveţiană în limba italiană, în 1972 şi editat, ulterior, de editura Interlinea).

 

Întrebare: Din acea lume încă prevalent făcută din lemn, din stofe şi din hârtie în care scria, Faguet ne transmite numai trei reguli generale de a citi, valabile pentru orice fel de pagină. Prima: să citeşti foarte încet. A doua: să citeşti foarte încet. A treia: să citeşti foarte încet. Se poate crede că sunt actuale încă şi azi, în ciuda a tuturor, sau gândirea noastră într-o oarecare măsură s-a accelerat din 1912?

 

Răspuns: Desigur, gândirea s-a accelerat, dar în ce priveşte lentoarea lecturii, problema se prezintă într-un fel diferit. De fapt, există modul de citi şi modul de a reciti. Nu se poate citi rapid Proust, dar o relectură eventuală poate fi şi rapidă. Există cărţi la care se simte nevoia unei lentori de lectură şi sunt alte cărţi, spre exemplu, cartea poliţistă, care cer în schimb accelerarea lecturii. Idealul pentru o carte de succes, pentru cartea poliţistă, să zicem, ar fi chiar ca lectura nici să nu existe de fapt, adică să înceapă de la sfârşit, fiindcă sfârşitul, finalul, este singurul aspect interesant al cărţii. Iar, pe de altă parte, acest interes trebuie să-l pregătească printr-un lung antefact care să nu entuziasmeze deloc, dar care totuşi trebuie să existe.

 

Î.: Prin urmare, după opinia dv., nu este o regulă generală aceea de a citi lent?

 

R.: Nu e de fapt o regulă generală. Dimpotrivă, dată fiind producţia de azi, am putea spune că lectura lentă a dispărut. În genere, cartea e doar privită cu coada ochiului, amirosită. Nu e o practică rea, fiindcă în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, în cinci minute, amurosind astfel o carte, se ştie deja totul: se înţelege dacă merită ori nu merită cu adevărat osteneala de a o citi.

 

I.: Lectura rapidă e totuşi şi ritmul care este impus de plăcere. Şi tocmai căutând să ne ofere această plăcere se întâmplă ca industria de azi să ne convingă să consumăm mai degrabă decât să citim hârtia tipărită. Ne atrage atenţie că o lectură plăcută este rareori o lectură critică: poate de fapt să ne dea o măsură iluzorie despre o carte, despre un autor. Eugenio Montale, consideraţi şi dv. că actul de a citi de plăcere şi actul de a citi critic sunt două lucruri diferite?

 

R.: În multe cazuri, da, sunt două lucruri diferite; în multe altele, nu totdeauna. Să spunem că acea carte care oferă plăcere nu e totdeauna o carte proastă; este deseori, dar nu totdeauna. Există autori care creează plăcere – nu ştiu, nu vreau să citez pe cei mai recenţi care sunt încă în viaţă şi susceptibili –, dar, spre exemplu, nu se poate nega că Anatole France a fost un autor plăcut şi asta nu reduce deloc importanţa sa. Pe urmă, însă, există autori ce doresc explicit să fie citiţi cu o anumită dificultate. Unul dintre cei mai mari este James Joyce. Foarte puţini a citit Ulise, foarte puţini au scos din ea o plăcere; iar, pe de altă parte, fără Ulise faima lui Joyce ar fi mult inferioară, în ciuda foarte frumoaselor povestiri scrise de el mai înainte. Nou îl avem pe Antonio Pizzuto, un sicilian de mare talent, deja un om bătrân, care scrie cărţi extrem de dificile. Faima sa – fie totuşi în ambiente limitate şi foarte calificate, de persoane foarte serioase, de critici foarte rafinaţi – îl aşează pe Pizzuto printre cei mari ai literaturii noastre. În ce mă priveşte, am o mare simpatie pentru Pizzuto, pe care nu-l cunosc personal; găsesc că trebuie să fie un om foarte delicios. Dar, desigur, a-l citi pe Pizzuto solicită, să spunem aşa, un fel de trudă, de pregătire, precum aceea a cuiva care se pregăteşte spre a se duce la preot să se spovedească, un fel de pregătire aproape ascetică. Se spune: “Suntem aici, noi suntem; finalmente, da, vom citi, astfel vom înţelege”. Dar, în concluzie, nu toţi cititorii pot să îndeplinească aceste exerciţii spirituale.

 

Î.: Se întâmplă deseori ca plăcerea extrasă dintr-o carte – şi să admitem totuşi că a fost o plăcere profundă – ne face să criticăm pozitiv acea carte? Nu se poate întâmpla ca lectura abandonată ei înseşi să ne joace feste şi să ne facă dificil apoi o judecată obiectivă? Cu ani în urmă, dv. aţi scris recenzia unui roman pentru a cărui lectură aţi cheltuit ceasuri întregi, dar care vă lăsa perplex. Romanul acela era Lolita  a lui Nabokov. Ce gândiţi azi despre acest lucru?

 

R.: Lolita e o carte greu de judecat fiindcă e foarte interesantă, pasionantă. Se citeşte cu o vie plăcere, dar nu se reuşeşte să se înţeleagă dacă este un excelent produs industrial sau o operă de artă. Eu cred că problema aceasta nu a fost pusă sau rezolvată de critici. Pe scurt, nu pot spune, la nivel de conştiinţă, că Nabokov ar fi un scriitor prost. Unii s-au grăbit să citească cel mai recent roman al său, Ada, care mi se pare că ar avea nişte pretenţii enorme: începe cu arborele genealogic ai personajelor… Se simte înlăuntrul acestei cărţi o mare erudiţie, chiar literară. Astfel, nu se poate spune că Nabokov ar fi un autor de ignorat, totuşi … mereu rămâne acel “totuşi” în fundal. Există uneori nişte atleţi, precum Nino Benvenuti, care înving, nu înving, pierd, merg înainte în acest fel câţiva ani, apoi, atunci când întâlnesc pe unul care-i ia cu adevărat în serios, nu mai nimic de făcut: se dau bătuţi. Fiindcă se simte că lipseşte fondul. O spune criticul sportiv: “lipseşte fondul”. Nu sunt sigur că Nabokov ar avea acest fond, dar nu pot nega că e un om foarte inteligent (cât poate fi – se zice, nu vreau să-l calomniez – un mare admirator al Gării din Milano, şi acesta sună destul de rău. Dar asta este poate o calomnie).

 

Î.: Faguet, în 1912, scria că un roman e citit lăsându-ne stăpâniţi de sufletul personajelor. Potrivit autorului acelei Art de lire ar trebui să experimentăm la persoana I sufletul unui protagonist, să ne simţim ca fiind pentru o vreme în el şi să trăim propria noastră viaţă cu ochii săi, în felul său. Această stăpânire, această identificare totală în personaj este poate o manieră ingenuă de a citi? Lui Eugenio Montale i s-a întâmplat vreodată să se simtă stăpânit de un anumit personaj, de a-i asuma identitatea pentru o vreme, în viaţa proprie a unei zile?

 

R.: Nu, până la acest punct nu mi s-a întâmplat niciodată. Totuşi, faptul de a detecta sosia unui personaj literar într-o persoană vie, câteodată mi s-a întâmplat. Îmi amintesc că era la Florenţa o doamnă – am văzut-o de foarte puţine ori – care pentru mine era Anna Karenina. Dar sunt fapte rare. Spre a avea sub ochi o gamă de astfel de tipuri, ar trebuie citite cele peste optzeci de romane ale lui Balzac.

 

Î.: Frecventă sau nu, permisă ori nepermisă, s-ar spune că «stăpânirea» din partea personajelor unui roman are şi nişte limite naturale. Există de fapt personaje pe care putem să le admirăm, dar de care ne simţim străini, cu care nu reuşim să ne identificăm. Ar putea fi cazul lui Zeno Cosini, protagonistul din Coscienza di Zeno a lui Svevo. Un cunoscut al meu, nelipsit de inteligenţă şi nici de sensibilitate, nu a apreciat romanul fiindcă îl găsea pe Zeno o persoană insuportabil de slabă. Care era cât mai exact spus eroarea sa?

 

R.: Erori există multe în această afirmaţie. Cea mai importantă este că acest cititor confundă viaţa cu arta. Se vede că detestă oamenii slabi. Poate că îi detestă şi din motive foarte personale, intime, pentru care o fi avut nişte dovezi proprii, ca să spunem aşa. Totuşi, nu văd cum un om slab n-ar putea să fie protagonistul unui roman. Eu cred că cei slabi au o mai mare posibilitate de a supravieţui în lumea artei, fiindcă cel puternic are mereu o probabilitate mai mare de a fi artificios, de a fi fals, de a fi un personaj, spre a spune astfel, iluzoriu. Cartea despre omul puternic este totdeauna o carte un pic artificioasă, ba chiar conştient artificioasă. În toate romanele ruseşti, spre exemplu, există totdeauna omul puternic, dar e obligatoriu neamţ […]

 

Traducere de GEORGE POPESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

× doi = 4

Arhiva

aprilie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar   Mai »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930