v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Un Dascăl, Nicolae Andrei: emblema unui MEMENTO

6 septembrie 2013
Autor

 

 

Un Dascăl, Nicolae Andrei: emblema unui MEMENTO

 

 

 

 

Îl zăresc deseori trecând, cu graba cuiva care mai are încă, la vârsta unei senectuţi pacificate, pe străzile centrale ale Craiovei. Cu acelaşi mers uşor legănat pe care îl măsor cu o abia stăpânită emoţie printr-o memorie, a mea, ce depăşeşte cu puţin jumătatea de veac: momentul adică în care l-am cunoscut întâia oară când am păşit, cu fragilitatea unui pui de sătean, pe porţile Colegiului Carol I, căruia îi consacra, chiar atunci, cele mai faste decenii ale existenţei – a instituţiei şi, neîndoielnic, a domniei sale.

Voi lăsa adumbrite, în ungherul încă luminos, al unei relaţii interpersonale de pe urma căreia soldul meu de debitor inconstant îmi e defavorabil. Despre câteva intervenţii ale sale, cu impact formator imens în propria-mi biografie, am mai vorbit în câteva, puţine, prilejuri. Intrat şi eu binişor, de-acum, într-o vârstă ce-şi cere drepturile ei la decantări bilanţiere, resimt, ca o datorie intimă şi deopotrivă ca o obligaţie civică şi publică să-i ofer, ca pe un gest de preţuire deplin meritată, aceste gânduri de cinstire adâncă.

Profesorul Nicolae Andrei, căci de domnia sa este vorba, a întruchipat, cu naturaleţea unui firesc rar, pe atunci şi, mai ales, acum, figura Dascălului prin excelenţă, căreia o şcoală Normală (cât de provocator pare astăzi acest biet adjectiv!) i-a conferit, pe lângă baza şi resortul unei instrucţii distincte, şi zestrea educaţională care oferă pedagogiei substanţă şi credit. S-au spus, pe toată durata mandatului d-sale ca diriguitor al glorioasei instituţii craiovene de învăţământ, multe şi, uneori, nevrute: s-a invocat accesul la resurse în baza unor raţiuni de …familie, ignorându-se că, tocmai în astfel de circumstanţe de destin, se vădeşte cu mai multă putere disponibilitatea pentru efortul generos în folosul comunităţii, fie aceasta şi una relativ restrânsă, căreia îi eşti chemat să-i veghezi gloria trecută şi să-i gestionezi şansele de viitor.

Profesorul Nicolae Andrei s-a identificat cu istoria şi cu destinul colegiului craiovean într-atât încât înclin să cred că şi astăzi, la venerabila-i vârstă, îi cunoaşte năzuinţele împlinite ca şi pe cele rămase într-o nedreaptă aşteptare mai bine şi mai exact decât evenimentele din sânul propriei familii. Nu cunosc – şi nici nu cred să mai existe – un caz asemănător, celui al lui Nicolae Andrei, în istoria învăţământului nostru, cu excepţia, fireşte, a unor vechi şi, în parte, nefericiţi martiri, ardeleni întâi de toate, dar nu numai, ce s-au mutat, cu existenţe cu tot, în teribilele întreprinderi întemeietoare ale şcolii româneşti.

Mi-l amintesc, din perioada mea liceală, ca un om al ordinii, un adept al disciplinei, un tribun al dreptăţii, al acelei justiţii şcolare interne prin care se desfideau tentativele de intervenţii părtinitoare ori de-a dreptul ilegale, un inflexibil inamic al aranjamentelor pe sub bancă, un (aproape) fanatic suporter şi gestionar legitim şi legitimat al succesului propriei instituţiei. Un succes, desigur, totdeauna clădit pe fapte de ispravă, pe performanţe de excelenţă greu de contestat, câtă vreme, în confirmarea lor, aveau să vină, prin ani şi prin decenii, atâtea destine celebre şi celebrate ale unor foşti elevi. Mi-l amintesc preocupat, până la îngrijorare, de soarta fiecărui membru al acelei comunităţi şcolare: de la cel mai umil elev, acuzând, uneori cât se poate de nefericit, şocul unei adaptări ce presupunea accederea, prin trudă şi prin proprie voinţă, la standardele extrem de ridicate ale instituţiei, şi până la vreun dascăl  ajuns într-un moment delicat al vieţii sale.

Şi toate acestea au fost posibile datorită, mai ales, gradului de autonomie pe care Profesorul Nicolae Andrei a ştiut şi a reuşit să-l revendice, să-l aplice şi să-l menţină pentru liceul pe care îl păstorea, în nişte vremi şi contexte în care dirijismul şi servilismul erau două feţe ale aceleiaşi monede vetuste şi, deci, infructuoase.

Însă gândurile prin care încerc, la un ceas de vară târzie, să-i salut prezenţa printre noi, în Cetate, a Profesorului Nicolae Andrei trebuie citite, obligatoriu, în contextul – vitreg, alarmant de nefast – în care regăsim sau nu re-găsim învăţământul, şcoala, educaţia… Un inclement şi inexplicabil recul pe fondul unei bulversări a valorilor până aproape de inversarea lor, combinate cu un dezinteres real, substituit doar de o retorică gratuită şi pe fondul unui capitalism deşucheat disimulat sub eticheta unui europenism lipsit de substanţă ameninţă, încet dar neîngăduit de sigur, edificiul şcolii româneşti căreia nici cei mai teribilişti inamici de prin istorii nu i-au putut nega prestigiul, faima şi, mai ales, performanţa. Să dăm uitării cu atâta condamnabilă uşurătate că, prin tenebroase veacuri, dascălii s-au aflat totdeauna în locurile şi în momentele în care salvarea a mai putut fi posibilă?

Cât reprezintă, astăzi, salariul unui dascăl în raport cu câştigul „seral” al unui pretins „analist”, searbăd corupător al limbii, căruia incultura (a sa şi a celor ce-l urmăresc) îi ţine loc de legitimitate?

Dascălului Nicolae Andrei îi închin aceste modeste gânduri, ca semn al unei necondiţionate preţuiri şi ca un îndreptăţit memento pentru condiţia şcolii noastre de azi şi de mâine.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

− 3 = şase

Arhiva

septembrie 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30