Călău şi victimă sau crima şi reversul

7 august 2013
Autor

Blog/Net

Călău şi victimă sau

crima şi reversul

 

George Popescu

 

Scandaloasa întâmplare cu fostul şef al închisorii comuniste din Râmnicu-Sărat mi-a adus în memorie o alta, petrecută demult, pe la sfârşitul anilor ’60. Nu mai insist aici şi acum asupra ticăloşiei torţionarului Vişinescu. S-a scris şi s-a vorbit prea mult în aceste ultime zile, când, de fapt, nu de vorbe ducem lipsă, ci de fapte, urmare a acelor decizii de elementar bun-simţ pe care legea – cea juridică şi cea morală – le prevede şi le impune.

Cum spuneam, cazul acesta mai dezolant decât canicula mi-a amintit de o altă întâmplare pe care am trăit-o în îndepărtata mea studenţie craioveană şi care, pusă în oglindă cu cea a ticălosului mai sus pomenit, capătă, îmi place să cred, măsura unei veritabile parabole a unei condiţii umane dificil de încadrat în categoriile comune de judecată.

Într-un bar de pe vechea şi cocheta stradă a Unirii, unde, imberb student filolog, obişnuiam să-mi beau cafeaua, am descoperit, zile şi săptămâni la rând, un bătrân cu o fizionomie frapantă: firav, mai curând, cu ochi de un albastru celest, iscoditori dar deopotrivă galeşi şi, pe deasupra, de o eleganţă care, departe de a fi sfidătoare, captiva până la seducţie.

Ne-am cunoscut într-un târziu. Avea să mă fascineze cu o inteligenţă aşezată şi o cultură impresionantă. Nu întinderea cunoştinţelor uimea la el, cât calitatea lor. Ducea cu el, într-o clandestinitate pe care mersul vremii de atunci o alinia instigaţiei, o bibliotecă alcătuită parcă după reţeta unui Borges: de la poemele homerice din care ştia sute de versuri în greacă şi în latină, trecând prin Commmedia dantescă ori Hamletul shakespearean până la Baudelaire ori Valery din care îmi recita într-o franceză sorboniană poeme întregi.

A fost firesc, date fiind împrejurările, să devin pradă uşoară seducţiei acestui bătrânel descins parcă din ştie ce pagini flaubertiene. Însă perplexitatea mea avea să se producă, cu o lentoare aproape vinovată, atunci când am realizat că, în absenţa celor mai elementare indicii despre identitatea sa reală, m-am lovit de un elegant, dar vehement refuz al său de a se destăinui. Unica referinţă de care am avut parte era sigilată într-o expresie aproape sibilinică a cărei semantică avea să mă obsedeze până astăzi şi a cărei semantică aveam s-o aproximez abia în aceşti ultimi ani. Vorbea, deci, de nişte ani, n-a dezvăluit niciodată câţi, în care absentase din lume: „acolo” era acel cuvânt hermetic şi cu o aură de exotism pe care îl invoca atunci când venea vorba de tinereţea şi de întâia sa maturitate.

Într-o bună zi, nu s-a mai arătat. În lipsa şi celor mai elementare informaţii despre identitatea sa, aveam să aflu, doar prin capricioase jocuri ale sorţii, că fusese, în prima tinereţe un glorios dascăl de geografie la unul din liceele craiovene, licenţiat la Sorbona, iscoditor prin idiomuri şi biblioteci plurilingve şi, apoi, brusc, victimă a închisorilor comuniste ai teribililor ani ’57-58.

Prin urmare, eu îl cunoscusem scurt timp după „eliberare”.

Faptul că memoria mea îl conservă încă şi azi în multe şi aparent insignifiante detalii ale scurtei perioade în care i-am devenit confident se datorează poate celui mai emblematic dintre lucrurile pe care, altminteri, aveam să-l conştientizez mult mai târziu: refuzul său de a vorbi despre anii petrecuţi în temniţă şi, mai mult, efortul, cu siguranţă dureros, de a se sustrage oricărei judecăţi. Nici învinuire, nici regret. Fără indicii, fără repere. De parcă, într-un pact tainic cu instanţa divină, lăcătuit în propria-i intimitate, asumase cea mai copleşitoare dintre menirile noastre pe pământ: împăcarea cu lumea şi cu sine însuşi. Nici vorbă de resemnare. Unica sa pavăză – şi terapie miraculoasă – a fost acel patrimoniu cultural pe care îl purta cu el, sunt sigur, ca pe o comoară de legendă.

Victima se sfinţise. Călăul, al cărui prototip a fost scos zilele acestea din cocina istoriei perverse, Vişinescu şi toţi Vişineştii săi, nu-şi poate abandona cocina în care a intrat, voluntar şi entuziast, şi din care nu mai poate să iasă. Nici nu vrea. Aidoma porcului, el ştie că fără nămol, pe …curat, viaţa sa e în pericol. Un liliac în peştera unui destin imund. Călău şi victimă? Crima şi reversul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031