RESTITUIRI

7 august 2016
Autor

Jurnal brazilian

 

 

Cu studentul lui Marco, Everton,  întâlnire în Rio, plecând de la Niteroi, de la Marco de-acasă, după ce l-a avertizat pe şoferul autobuzului că trebuie sa mă lase la capăt de linie, apoi, cum acesta a oprit cu mult mai înainte, pe un lung bulevard prevăzut cu zeci de staţii, m-am trezit în imposibilitatea de a-l mai întâlni pe tânărul student de culoare.

Cum aveam să aflu abia seara, Marco şi Constança intraseră în panică acasă, aflând de la ghidul meu ocazional prin celular că nu ajunsesem. O rătăcire în Rio era aproape sinonimă cu moartea, oricum un grav accident.

Cu un calm neverosimil, m-am decis: am descoperit repede terasa pe care stătusem cu o seara înainte cu Marco şi Constança, am comandat o cafea şi am consumat-o liniştit contemplând puhoiul de persoane care hălăduiau pe strada altminteri exclusiv pietonală. Cam într-un sfert de ceas zăresc în mulţime pe micuţul meu ghid, cu disperarea în ochi privind în toate părţile, în căutarea, fireşte, a mea. Ne cunoscusem în dimineaţa anterioară când am făcut cu el şi cu cei cca 15 colegi ai săi de grupă un curs de italiană în care le-am vorbit despre cultura, limba, civilizaţia românească, trecând de la Ovidiu la Dracula, la Mioriţa şi Meşterul Manole până, desigur, la Ceauşescu.

I-am făcut cu mâna şi atunci mi-am dat seama că, zărindu-mă, la rându-i, mai să facă un şoc. M-a îmbrăţişat cu emoţie şi stupoarea unei descoperiri, întreaga zi nereuşind să-şi depăşească perplexitatea, dublată de o bucurie rară.

Cu el, apoi, am colindat partea centrală a metropolei, de la Palatul imperial la uluitoarea catedrală nouă, inaugurată de însuşi Papa Paul al II-lea, nu cu mult timp înainte, în care trona Fecioara Neagră.

De la el am aflat detalii despre celebrele favele pe care le văzusem, ca nişte ciorchini, cu sutele, pe vârfurile şi în hăurile muntoase la întoarcerea cu Marco şi Constança din Rio în Niteròi. El însuşi, simpaticul meu ghid, provenea dintr-o astfel de favelă, pe care o părăsise, din cauza sărăciei (era dintr-o familie cu 13 copii), cu doar câţiva ani mai înainte. Evident, ştiam câte ceva despre această lume pe dos, ştiam că nimeni străin nu putea pătrunde într-o favelă, fără riscuri majore: fusesem avertizat că dacă sunt atacat trebuie să mă supun, mai precis să las jos geanta, portofel, ceas şi orice alt obiect, cu gesturi precise şi calme, fiindcă orice mişcare greşită mă poate costa viaţa.

 

Am mâncat într-un restaurant foarte aglomerat cu ghidul meu ocazional şi am regăsit acelaşi obicei din sud, de la Assis, adică plătind doar 5 reali pentru o „burtă”: plăteai la o casă şi puteai să pui pe tavă absolut ce şi cât voiai, cât te ţinea burta; mi s-a explicat iarăşi că astfel de practici erau foarte avantajoase, pentru clienţi şi mai ales pentru patroni, fiindcă funcţiona principiul cantităţii: mai multă marfă vândută, mai mulţi bani şi, oricât ar părea de straniu, nimeni nu poate mânca mai mult decât îi încape stomacul.

Cât despre favele, îmi aduc aminte de cele două scrieri ale lui Pasolini, Gerarchia şi acel poem despre o favelă, ca loc al sărăciei şi al revoltei, punct de plecare pentru o revoluţie totală, aşa cum o gândea „comunistul” Pasolini prin anii săi tumultuoşi şi plin, anii de dinaintea revoltelor şaizecioptiste.

 

Seara acasă, la Marco, discuţii prelungite şi tandre, cu amintiri reciproce despre bietele noastre existenţe: a mea, de copil de la ţară, mai degrabă sărac, cu minunata mamă, atentă să ne crească, înţeleaptă în simplitatea ei şi în anonimatul în care îi plăcea să se ascundă, cu tata, mereu neatent, lipsit de responsabilitate minimă faţă de familie, gata să gafeze, să piardă şi s-o ia iarăşi şi iarăşi de la început. Şi Marco, născut la Rio din părinţi italieni, luccani, cu nostalgia mamei sale pe care continuă s-o ipostazieze într-o sfântă, pierdută de timpuriu, dar şi cu un tată, acum suferind grav, căruia mă prezintă şi, spre surprinderea lui Marco, dă semne că m-ar recunoaşte, fireşte, din ceea ce i-o fi relatat fiul.

(…)

Seara, Marco şi Constança m-au dus la un restaurant al unui calabrez, tip la vreo 50 de ani, venit pe la sfârşitul anilor 80 la Rio, la un frate mai mare, obligat să prepare mâncăruri de acasă, fiindcă nu se putea adapta şi descoperind, în memorie, reţete ale mamei sale, ajunge până la urmă un bucătar excepţional, câştigând, cu un an în urmă, locul I la cel mai mare concurs mondial de gen, desfăşurat, dacă am reţinut bine, la San Francisco, în SUA. Tip şarmant, prieten al lui Marco, mă îmbie cu tot felul de bunătăţi, „doar gustă”, îmi zice amabil; după păţania cu diareea, abia depăşită, mă sustrag cât pot, fără prea mare succes, însă, cum aveam să constat, totul a mers excelent, nu doar că n-am resimţit urmări, dar aveam să dorm şi bine, câteva ore doar, însă profund.

Dimineaţa m-am trezit pe la 5,30, cu o stare minunată, de satisfacţie şi de împlinire: semn al extraordinarei prietenii a lui Marco şi a Constançei, am gândit. Întrucât trebuie să mă pregătesc de plecare din Rio, urmând să iau un avion până la San Paolo de unde să mă îmbarc pentru Amsterdam şi, apoi, spre Otopeni, fac un control al valizelor şi descopăr, într-un sertar din şifonierul lui Marco, încărcătorul celularului pe care îl dădusem iremediabil pierdut.

joi 31 august 2006

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

august 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031