v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

AMORCORDIS (Fragmente dintr-un jurnal re-inventat)

7 septembrie 2013
Autor

AMORCORDIS

(Fragmente dintr-un jurnal re-inventat)

 

 

Sunt ani de când, sub presiunea întâmplărilor (puţine-multe) şi a vicisitudinilor (egale), îmi tot propun să restitui, din sacii de hârtii de tot felul adunate cu timpul, cuvinte-idei-impresii, semnalări de cărţi, note disparate de lecturi fugare, toate survenite în varii incidenţe ale unei biografii – a mea, desigur – căreia, refuzându-i orice pretenţie la …grandoare, aş fi dorit să-i recunosc măcar dreptul la autenticitate.

Un astfel de gând m-a iscodit cu mai bine de paisprezece ani în urmă, atunci când, printr-un concurs de împrejurări, treceam, într-un tren de noapte, întâia oară graniţa de vest a ţării, îndreptându-mă spre Italia pentru un stagiu estival de o lună. Ajuns, într-o dimineaţă de august, la Veneţia, după treizeci şi şase de ceasuri nedormite de drum, am lăsat bagajele la gară şi am decis că puteam rămâne măcar până seara, în Laguna căreia Byron îi conferise supranumele de „Serenissima”. Primul „Espresso” miraculos, căruia aveam să-i rămân de atunci un constant fidel, a funcţionat mai curând ca un detonator al curiozităţii – şi al emoţiei -acestei prime întâlniri cu patria lui Dante, a lui Petrarca, a lui Pasolini, Montale şi a atâtor nepieritoare glorii; nu-mi puteam inhiba umbra insidioasă a unui gând izbind, în ritmul freamătului valurilor mării, venind mai de departe, din tinereţea fostului studentului craiovean care, cu un sfert de veac mai înainte, aşteptase, câteva luni, înfrigurat, răspunsul la o cerere de bursă de studiu la Università per stranieri din Perugia umbră, adică exact acolo unde urma să ajungă şi în acea călătorie. Fără precauţiile obişnuite ale călătorului sosit întâia oară la Veneţia şi alimentate de teama rătăcirii în labirintul cetăţii seculare, m-am lăsat în voia instinctului şi am pornit pe jos spre Piaţa San Marco. Acolo am rămas câteva ceasuri, schimbând mesaje obscure cu sutele de porumbei pe care i-am hrănit în speranţa că voi descoperi, cine ştie, la ei răspunsuri la surescitarea care nu-mi dădea pace, ca şi, poate, resturi ale unei înţelepciuni de care mă lăsasem completamente ruinat. Ce-ar fi fost viaţa acestui accidental vizitator sosit din praful câmpiei dunărene dacă?… Dacă răspunsul aşteptat de la „jandarmii” învăţământului românesc de atunci n-ar fi fost …negativ. În acel an, 1968, îmi aminteam, cărturarul şi prietenul şi mai târziu Marian Papahagi ajungea la Roma, unde avea să-şi desăvârşească timp de patru ani studiile în litere. N-am nutrit – o spun şi acum – niciodată invidie pentru el. Admiraţie, cu siguranţă; nu numai pentru maniera strălucită în care ştiam – de la alţii, niciodată de la el – că s-a comportat şi s-a afirmat, ci şi pentru modul în care, revenit în ţară, şi-a utilizat cunoştinţele şi şi-a pus la lucru achiziţiile culturale din care avea să-şi facă un patrimoniu de netăgăduit. În sfârşit, ţăran din sudul pustiit de nisipuri al Doljului, îmi voi fi spus, ritos, „asta e!” şi voi fi trecut mai departe. Gândul întrebător – despre un alt destin, cine să-i mai poată acum decripta vreun sens? – m-a vizitat o clipă, dar a pierit, stânjenit, dinaintea atâtor senzaţii cu totul noi şi incitante.

Nu voi începe însă aceste mărturisiri-mărturii cu …începutul. Ci voi urma „lecţia” unui fel de braconaj prin mlaştinile amintirilor şi, mai ales, prin stivele de hârtii pe care mi-am notat, în cele mai accidentale circumstanţe, tot ceea ce mă instiga din peregrinările mele ulterioare prin Italia, dar nu numai. Am nutrit de mult, în umbra unui gând sentenţios al lui Gasset, că omul, atât cât este, e mai mult fructul circumstanţelor sale decât un construct al propriei voinţe. Şi poate de aceea, în varii ocazii, i-am sfătuit pe alţii – probabil şi pentru a-mi detecta şi impune mie însumi o determinare – să-şi noteze, în călătorii ori în sejururi mai îndelungate, fie şi aleatoriu acele impresii primare născute la capătul propriilor trăiri. Nu proiecte-articole jurnalistice, nu construcţii savante, ci simple note, adnotări ale clipei şi ale umbrei ei în suflet. Şi n-am ascuns – nici lor, nici mie – credinţa că de la ele pornind mai târziu, în tihna tot mai parcimonioasă, tot mai absentă a timpului scos din ţâţâni pe care-l trăim – se va ivi şansa re-facerii unor traiecte, a unor întoarceri ulyssiene în forfota memoriei altfel pe cale de a se pierde în ceaţa uitării. Risipitor cum sunt, n-am făcut ceea ce altora le solicitam să facă. Şi poate tocmai de aceea, ori de câte ori, scot din bibliotecă vreo mostră din sutele de caiete, carnete, ciorne, bucăţele de hârtii de tot felul, de la cele strecurate de puştani din Pescara ori din Macerata, pe stradă, prin care erai invitat la nu ştiu ce discotecă de noapte ori la o sindrofie a primăriei, tentaţia de a abandona totul şi a le conferi dreptul la o minimă fluenţă pe cât posibil organică devine aproape o urgenţă. Faptul că mă decid s-o fac tocmai acum nu-şi poate refuza orgoliul unui pariu. Sper, nu şi de data aceasta, ratat. Invitând încă o dată cititorul ce-şi va fi repudiat atâtea alte ispite spre a se dedica acestor pagini să nu caute în ele nici o anume logică şi nici, mai ales, vreo ordine prestabilită şi ca atare asumată, îl rog să acorde „memorialistului” ocazional şi clemenţa pentru dezordinea notaţiilor, ca şi pentru, cum se poate observa din rândurile de mai jos, prezenţa, în ele, a unor fragmente din articole de ziar şi de revistă, ce mi-au căzut sub ochi şi pe care am considerat să le restitui uneori ca atare, alteori puse, vorba lui Boccaccio, in cornice, adică în rama …clipei întâlnirii cu ele.

Şi iată cum, dau peste un scurt articol-omagiu rupt dintr-un jurnal (să fi fost „Corriere della sera”, suplimentul cultural din mijloc, pe care mi-l păstrase sculptorul şi prietenul Mario Costantini din Penne, aşa cum mai făcuse şi altă dată, oferindu-mi-l în acel sfârşit de noiembrie 2005, la Congresul organizat în splendidul orăşel abruzzez consacrat marelui scriitor contemporan Vincenzo Consolo? Tot ce se poate. Fiindcă Mario ştia că lucram la o carte despre Luzi. Şi îmi trimisese, el ca şi alţi prieteni italieni, tot ce găsiseră ori le căzuse sub ochi. Luzi se stinsese în 28 februarie din acelaşi an. Cartea pe care i-am consacrat-o a apărut la sfârşitul anului. Iar articolul, aşa cum se poate verifica, fusese scris puţin înainte de 11 ianuarie 2001, omagiind, la zece ani de la moarte, pe marele scriitor din aceeaşi generaţie cu el, Vasco Pratolini. L-am tradus, îmi amintesc, într-o noapte de insomnie, la Penne, poate fiindcă regăseam în text una din marile calităţi ale omului Mario Luzi: vocaţia prieteniei care, la el, se vădea la dimensiunea propriei dote poetice. Şi poate, îmi dau seama, fiindcă, într-o lume în care coteria, în sensul ei cel mai nobil, dintre intelectuali, aproape sacră odinioară, a luat drumul demonetizării, am gândit gestul poetului din perspectiva unui exemplum.

Mario Luzi

Vasco, atât de iubit şi atât de uitat

Cineva îşi va fi amintit – printr-o memorie oficială – că azi, 12 ianuarie, are loc a zecea aniversare a morţii lui Vasco Pratolini. Aşa este, sunt zece ani de când Vasco a murit. Într-o dimineaţă de ianuarie de-acum zece ani, Cecilia mi-a telefonat spre a-mi comunica ştirea şi să mă întrebe dacă aş fi putut cinsti memoria sa la înmormântarea de la Porte Sante, cimitir exclusiv şi rezervat pe colina Florenţei, la San Miniato a Monte. A fost, mi-a zis, o dorinţă a lui… Dorinţa aceea a fost satisfăcută.

Anul următor s-a ţinut, la Florenţa, un congres asupra operei lui Pratolini. Mă aflam departe şi n-am putut participa altfel decât in extremis. Am vorbit prin nişte însemnări, înregistrarea n-a fost grozavă şi chiar şi însemnările s-au pierdut. Însă amintirea despre Vasco pe care o inserasem în mărturia mea era emoţionantă şi n-am vrut s-o pierd. De aceea am fixat-o în această pagină pe care o regăsesc azi. Ea este, prin urmare, amintirea unei amintiri, asemenea celei despre atâtea întâmplări şi cazuri comune din trecutul nostru şi din trecutul altor persoane şi al povestirii lor.

Mă văzusem puţin, la lungi intervale, cu Vasco, în ultimii ani. Ştiri indirecte, dar exacte şi, aşa cum auzeam, triste, de la prieteni comuni, mai ales, de la Elio Fiore şi de la Sandro Paronchi. Cu toate acestea, nu eram deloc pregătit la şocul vederii lui atunci când, în primăvara lui 1987, m-am trezit cu el în faţă la Taranto. Acolo ne nimerisem, el câştigător al premiului cu acelaşi nume, iar eu ca membru al juriului ce i-l acordase în unanimitate. Nu credeam că o să vină personal să şi-l ia: însă o încordare de voinţă şi de sfidare orgolioasă a suferinţei îl împinsese, cu asistenţa şi sprijinul Ceciliei şi Aureliei, să urce într-o maşină ca să ajungă până acolo. Nu era doar un premiu, era şi o festivitate în onoarea sa, nu voise să lipsească. Glasul şi dicţia se resimţeau, fireşte, de pe urma stării fizice generale, dar mintea îi era vie şi a fost posibil să se aşeze la masă şi să ne vorbească puţin prin rumoarea adunării şi a localului. Gândul obsesiv de a da un sens şi o justificare trecutului său fusese constant în el în anii aceia. Încă era puternic, îmi dădeam seama, cu toate acestea mi s-a părut că subiectul, atunci, îi consemna un fel de detaşare. Şi părea ocupat cu gânduri cu totul diferite. De ce fel? Îl întrebai atunci când îmi ceru să mă duc la el, în strada Fleming, în timpul uneia din vizitele mele romane, fiindcă voia să-mi vorbească. O dorinţă ce s-a împlinit scurt timp după aceea într-unul din chinuitoarele, gravele mesaje ce-i fusese dat să le traseze cu mâna sa.

Discuţia, pe care vag o intuiam că ne-ar fi implicat într-o reexaminare nu doar critică, ci şi cu inima deschisă, a anilor noştri petrecuţi împreună, a experienţelor noastre simultane, dar inegale, n-a avut loc. M-am dus, însoţit de Elio Fiore acasă la el, dar starea sa n-a permis în dimineaţa aceea nici o discuţie mai serioasă. Doar privirea sa încrucişându-se cu a mea s-a deschis spre o înţelegere irealizabilă. Atunci doar? Ori pentru totdeauna? Am rămas în dubiul acelei amânări, dar am primit şi reciproca uşurare a înţelegerii dintre noi, aproape ca şi când acordul ar fi substituit conversaţia ratată. Puţin după aceea a venit sfârşitul.

E într-adevăr prea puţin pentru o existenţă plină, bucuroasă şi chinuită precum cea a lui Vasco Pratolini; dacă ea n-ar fi trecut în mare parte, nu doar ca spirit, ci şi ca aderenţă sensibilă şi concretă la lucruri, la oameni, la oraşe, şi în opera sa şi din ea n-ar reveni la noi. E greu de imaginat un autor mai amestecat şi mai implicat în propria ambianţă încât aceasta să devină într-un sens adevărat şi literal propriul element.

Dispoziţiile omeneşti ce-au favorizat această însufleţită concretizare de la Il quartiere la Cronache di poveri amanti şi la Metello etc, au produs o puternică şi caldă reciprocitate cu cititorii săi şi mai ales cu concetăţenii ce l-au iubit, mai mult îl păstrează şi acum în suflet. Opera sa pare azi eclipsată, sper doar temporal, totuşi, în uitarea aproape generală, este prezent cel puţin în şcoli şi în repertoriile istoriografiei noastre comune. Însă în afecţiunea şi în gustul florentinilor pot depune mărturie că opera sa n-a cunoscut amurguri.

*

Regăsesc, nu fără dificultate, printre ciorne, aceste însemnări numind o altă împrejurare şi, desigur, o altă intenţie:

«Discuţie cu Franco („nebunul” din Macerata în apartamentul căruia am ajuns să dorm printr-un concurs de împrejurări nelipsite de un anume haz, dar şi de …necaz!) despre…Leopardi şi despre Pratolini. Leopardi, înţeleg, e de-al lui, marchigian, din Recanati, mi se pare firesc nu doar să-şi exhibe un orgoliu local, ci şi să ştie, a memoria, măcar versurile din A Silvia şi pe cele din Infinito; de la şcoală, desigur, însă îmi povesteşte cum, în localitatea rurală de pe colinele marchigiane, nu departe de Portul Recanati în care îşi făcea şcoala elementară, învăţatul pe de rost al poeziilor lui Leopardi intra în obligaţia copiilor. Dar de unde până unde …Pratolini? Florentin, apoi transferat la Roma, romancier angajat politic, evident, în rândurile stângii, chiar radicale, italiene, n-a fost, în ciuda unei faime aproape populare de prin anii ’50, tocmai o figură de succes. Incongruent (Franco, gazda mea de-o noapte, e destul de bolnav, cu probleme psihiatrice acute în urma unui accident de maşină!), îmi divulgă până la urmă …secretul: citise undeva că Vasco Pratolini n-avusese …şcoală. Adică, doar elementara şi liceul: „Come me!”, îmi spune. Însă el îl auzise odată vorbind, la Bologna, cu ocazia premierii unui film „tras” dintr-o carte a sa. „Cronache di poveri amanti”, gândesc cu voce tare, iar el sare de pe scaun satisfăcut, „Sì, sì, ma come mai fai a sapere?…”, şi adaugă că atunci când l-a văzut l-a uluit asemănarea din film cu necazurile din propria sa familie. Şi, pe urmă, nu uită să adauge ritos, „ştii că acela e unul dintre primele filme ale lui Mastroiani?” „Lo sapevi?”. Nu ştiam, ca să fiu sincer, nu ştiu nici acum care este primul film al lui Mastroiani. Multă vreme am crezut că Mastroiani debutase în …”Strigătul” lui Antonioni, dar fireşte că m-am înşelat, măcar pentru faptul că Antonioni a fost – şi a rămas – una dintre marile mele pasiuni cinematografice.

Revenind la Pratolini, ceea ce mă intriga în textul omagial al prietenului său Luzi este tonul – şi tonalitatea – derobată de orice undă de patetism, lipsită de acea notă puţin pasională ce se poartă în astfel de momente. Şi, în plus, spre a defini o altă notă comună, în general, scrisului luzian, e viu în aceste puţine cuvinte un abia simţit fior de îngrijorare pentru teama de a nu se pierde ceva din propriul său destin: amintirea marelui prieten şi riscul pierderii în uitare. Era, mă întrebam atunci, o îngrijorare ce-l preocupa pe marele poet în legătură şi cu propriul său destin? Luzi trecuse, în momentul scrierii, de respectabila vârstă de 87 de ani. N-au rămas, din câte ştiu, semne ale unei angoase a apropierii sfârşitului în acei ultimi ani ai săi. Dimpotrivă: a scris, a combătut, s-a deplasat, a călătorit până aproape în preziua morţii. Dar dacă, scriind despre prietenul dispărut cu zece ani mai înainte şi sub pagoda unor suferinţe fizice majore, el, Luzi, contura, cu pana sa hărăzită, insidioasa faţă a unei postumităţi ignare?»

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

5 + = şapte

Arhiva

septembrie 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30