Daniele Cavicchia

7 septembrie 2019
Autor

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu cel debut, intitulat simplu Liriche, în 1969, până la Il guscio delle cose (Găoacea lucrurilor). S-a bucurat de atenția unor confrați și critici, Mario Luzi, Dacia Maraini, Sergio Givone ce i-au prefațat cărți, propus pentru Premiul  Viareggio, tradus în engleză, germană, ungară, rusă, ebraică, japoneză, Daniele Cavicchia e considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai generației post post-avangardiste.

 

Cum susține filosoful Sergio Givone (autor al unor cărți de mare interes în lumea culturii nu doar din Italia), în prefața volumului căruia îi oferim veșminte românești,

 

„Solid ancorat la centrul său de inspirație, pe care vrea să rămână ascuns ori înmormântat în suflet, acest poem sapiențial (e vorba de volumul La signora dell`acqua pe care am preferat a-l traduce prin Domnița apei, iar nu Doamna din apă, din considerații ce țin și de tradiția noastră lirică și cea sapiențială din trecute veacuri, n. ns.) nu reclamă să fie desigilat, tradus conceptual, interogat cu instrumentele filosofiei. Conceptul, filosofia sunt substanța însăși a acestei poezii, sunt totuna cu ea, și prin urmare cititorul nu e pus în fața unei enigme de dezlegat, ci mai curând la o călătorie de întreprins, o căutare de împlinit. Călătorie fără sfârșit, căutare inepuizabilă. Că așa stau lucrurile cuvântul poetica cel atestă. Ecoul al unui ecou, ea totuși e exact ceea ce e. Nu e aluzivă, alegorică, metaforică. Dimpotrivă: e generatoare de sens. Răsună din propriul cânt. Acel cânt ce nu vrea să fie reconfigurat în altă formă. Ci doar și continuu lăsat să rămână ecou”.

 

 

La signora dell`acqua  – Domnița apei

 

(Passigli Editori, Bagno a Ripoli – Firenze, 2011)

 

ȚIE

 

Tu locuiești o frază pe care nu știu s-o scriu

una care să aibă un sens

fiindcă ai spus despre tine că exiști

 

Îmi imaginez pe scurt și totuși fără sfârșit

cum într-o zi în care ți-o asemănai transparenței tale

poate ca apa, transparența sa

 

Tu ce revii înăuntrul unui rit de împlinit

umbră ce umbră iubește

în tăcerea plină de cuvinte

 

Exiști în materia împlinită a ochilor tăi

în azurul ce nu trădează

în dreptatea ce-ți oferă spațiu

 

Tu locuiești o frază pe care nu știu s-o scriu

dar ești o dată sigură

în acest timp ce se pulverizează.

 

DOMNIȚA APEI

 

UNUL

Gabriellei

ce-mi locuiește gândurile

și lui Micol, îngerul nostru,

cu noi oferă o altă dimensiune

 

I

 

Ea doarme, îmi spune domnița apei,

doarme între fragi și afini

în pădurea în înmugurire,

doarme în grația ce-o învăluie.

Acum știe toate numele

și vocea ce guvernează universul;

urmai fluviul până spre Est,

până la ultimul castan

și-acolo o găsii în mângâierea ierbii;

n-o trezi, nu e doar o amintire.

Are un surâs pe buze

ce vorbește despre infinit

și de călătoria ce n-o poți ghici

ascultă, ea e, chiar dacă vei zări doar lumină.

 

II

 

Se vestește năvalnic vântul deșertului

culoarea asemenea stâlpilor unui mormânt,

asemenea adevărului ce nu admite tăgade,

se vestește în rugina timpului,

în staza gândului, cel al unui vârtej

nenumit, a fixat în lespedea veacurilor.

 

Sunt glasul, spiritul templului,

la sosirea mea ușa se va deschide,

temeliile vor tremura și orice altă limbă,

în imperiul lor, se va schimba pe veci.

Când voi sosi ea nu va mai avea cicatrice

și mâinile ei în sfârșit binecuvântate.

 

III

 

Azi e castană și vine din deșert,

- mărturisește domnița apei,

ea care o clipă luminase

când așteptarea era necesară –

are picioare goale și ochi răniți

rugăciunea  pe buze și un cânt

pe care nimeni nu știe să-l asculte,

un cânt deja cântat în paradis

când paradisul era o promisiunea

și orice promisiune o posibilitate;

când ea era paradisul.

 

La intrare își acoperă cu vălul părul,

n-o  striga dacă te acostează;

știi, nu e doar o amintire

și auzul ei ascultă și în tăcere.

Intră în templu desfăcându-ți umbra

templul e răsturnat,

are părul castaniu și umblă printre stele.

N-o poți urma, ești trecutul ei;

ea e viitorul tău. Iar aici nu e.

Nu știe să fie ceea ce crezi c-ar fi,

ceea ce știi e că nu o vezi.

 

IV

 

Domnița apei și-a despletit părul,

străluce printre valuri

cicatricea care ziua mulți vin să privească,

la fel cum noaptea fiecare e gata să uite

Cu răbdare așteaptă întrebarea

întinsă printre arbori în înmugurire,

nu știe că e ceea ce alții cred

ea nu știe că este ceea ce e.

Dacă nu-i început, nu există sfârșit, se citește

pe un sul de hârtie menit să anticipeze

obscurul testament ce va atesta

într-o zi care-ar putea fi întâia,

că totul există fiindcă nimic nu există

o zi nedatabilă a omului

dar de la ea își va număra propriile zile.

Ea așteaptă ca întrebarea să ajungă

și fiece rădăcină să completeze propriul arbore

pe urmă va fi desăvârșita așteptare

și când totul se va fi împlinit

va fi îmbrăcată de lumina grației

și va fi doar lumină.

Căiește-te prostule și adună puținele lucruri, zice,

 nu-ți poți dona viața dar conservând amintirea

creatului, ceea ce rămâne îți aparține.

Însă nimic va fi al tău dacă gândești la finit,

ceea ce sfârșește reîncepe

orice lucru se-ntâmplă în deja creatul.

 

Fiece lucru e ea și absența ei,

bombăne bărbatul spre femeia ce se-ndepărtează,

ceea ce se creează pentru mine e doar distanța

nici măcar un rânjet din împărăția nenorocului.

Trăiesc bezna și eșecul tulpinii

care din prea multă iubire a veștejit petala.

 

Femeia se-ntoarce și are părul legat,

surâsul e triste și totuși ispitește,

ceea ce rămâne e un dar, șoptește,

ceea ce rămâne te va însoți

chiar și când nu vei mai fi.

 

Bărbatul întinde mâna într-o mângâiere

dar spațiul pe care-l atinge

îi revelează limita unui hotar:

lumina ce vede e doar lumină,

cuvintele auzite sunt doar cuvinte.

 

V

 

Vine un om și lasă un mesaj,

e doar voce și cu părul alb,

mesajul e o foaie scrisă

într-o limbă în care nu știe a citi,

o foaie atât de fragilă pe care o adiere

ar putea s-o facă scrum.

De ce eu?, strigă,

de ce mă atragi la limba ta?

Ezită puțin, puțin se teme,

orice arbore ar putea să fie un cuvânt

orice foaie freamătul unui păcat.

Ceea ce tăcerea ascunde tăcere revelează.

El e un tăcerea nerezolvată.

Implora templul ce insensibil îl ce refuză.

De ce eu ?, repetă.

nu există drum care să poată construi,

nu e drum ce ar putea să mă conducă la tine.

 

V

 

În jur e totul galben, în jur e tăcere;

altundeva e speranța și distrugerea care rămâne.

Ea e aici printre stele. Și dacă rămâi

vei fi mereu trecutul său.

N-o poți trezi; nu e doar amintire

iar auzul său îți ascultă și tăcerea.

Ea era întâia ce-ar fi fost.

Ceea ce acum ești tu altundeva nu vei fi

dar altundeva nu vei fi ceea ce ești acum.

În jur e tăcere unde totul se-mplinește,

unde orice lucru repetă că nu exiști.

 

Domnița apei își acoperă părul

cu un văl, ceea ce bărbatul spune

merită respect, ceea ce spune bărbatul

sunt cuvinte ale prăbușirilor, aceleași

pe care alte mâini, cu răbdare,

le vor reconstrui în altă formă.

 

VII

 

Altundeva pedepsitul ce tot a văzut

se ascunde în spatele arborelui bolnav,

poate la jumătate de coastă în desimea pădurii

unde mărăcinii îi fac companie,

unde visurile s-au ofilit.

Cu ce veșmânt se va vesti?

Cu ce privire ne va invita

în împărăția unde fiece lucru reîncepe?

 

Altundeva unde visele s-au ofilit

pedepsitul inventează formule în care nu crede,

știe că omul va folosi cuvintele

spre a explica propria credință

și va crede la acelea pentru ca apoi să le renege

incapabil să se separe de propriul corp

și să decidă între salvare și blestem.

 

VIII

 

Domnița apei

ascultă bărbatul care acum plânge

ascultă dar nu răspunde

ea nu știe că fie ceea ce e,

nu știe să fie ceea ce alții cred.

 

Bărbatul în genunchi bate la ușa templui,

lacrimile sunt sincere, încheieturile mâinilor disperate,

ușa e din marmură și veacurile au sigilato.

Nu bănuiește că pedepsitul are cheia

ignoră că prin vreme forma s-a schimbat.

 

Nimic nu e din ce era – e scrijelit pe stâlp –

nici măcar tăcerea înaintea creatului.

Domnița privește bărbatul și îi dutâfr,

el are un tremur și începe o rugăciune

dar sunt cuvinte și pentru acestea nu cere iertare

 

IX

 

Cineva a strigat, poate de pe lumea cealaltă,

abia o șoaptă, poate o răsuflare

ce-a traversat universul,

ignoră dacă e celălalt și dacă celălalt nu există

ceea ce știi e că nu știi, ceea ce știi e ceea ce lipsește.

Acum că vocea tace, poate din respect,

nu ești sigur că ai auzit-o,

te întrebi în vârtejul neașteptat

dacă umbra aceea abia întrezărită

mângâia foile actului de binecuvântare,

te întrebi dacă totul continuă chiar nu vezi,

în nesiguranța întrebărilor

chiar și tu ești doar o întrebare.

 

Există în orice strigăt o notă finală,

cea care-n conștiința realului

determină hotarul dincolo de care

pare că nimic nu se întâmplă,

există și are durata speranței

cea ce se crede veșnică,

în realitate când momentul se vestește

înțelegi că are cruzimea deja finitului.

Aici ești nimicul ce se întâmplă, cel ce strică

procesul naturii, lucrul neprevăzut,

iarba ce se usucă, floarea ce nu dă muguri,

arborele ce refuză rădăcinile, contrariul creatului.

Ești cel ce ar trebui să existe.

 

X

 

Există un strigăt ce e doar strigăt.

Tu ești acel strigăt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Noi »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30