* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

7 septembrie 2019
Autor

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a fost un spirit activ şi nu o dată tutelar (să-i menţionăm doar pe Lovinescu, pe Arghezi, Camil Petrescu, pe G. Călinescu, pe Rebreanu ori pe Blaga), F. Aderca rămâne încă un autor a cărui operă continuă să provoace.

„Cazul” Aderca intră cu aceeaşi şansă de fatalitate în categoria atâtor altora de care literatura, şi nu doar cea românească, nu duce deloc lipsă: marcat biografic de lipsuri şi de evenimente insidioase şi nu doar materiale, îşi va lăsa o parte din copilărie în seama unor pagini memorialistice în favoarea decantării, în variate ipostaze, a adolescenţei şi primei tinereţi petrecute între Craiova şi Paris. Sunt, în mare parte, întâmplări ce se vor regăsi, mai mult ori mai puţin romanţate, în paginile sale narative, dar şi în cele de jurnalism activ, constituind deseori suporturi pentru spiritul său polemic.

 

Care ar fi, într-o ordine aleatorie, principalele atuuri ale tânărului cărturar sosit din Craiova ce-i ruinase, la vârsta ideală a consacrării, şansa unei mai rapide inserţii în mişcarea literară a celui de-al doilea deceniu al secolului trecut?

 

Cred că un loc central între dotele sale native ar trebui să-l ocupe curiozitatea sa intelectuală, dorinţa, timpuriu afirmată, de a lua contact şi, apoi, a aprehenda, printr-un act direct, nemijlocit, de cunoaştere, cât mai multe dintre reperele bibliotecii universale. Curiozitatea aproape maladivă de a cunoaşte a copilului de comerciant umil, dublată şi de trebuinţa de a-şi înfrânge, compensatoriu, un fel de neşansă de destin, l-a împins spre tentative ce aveau să-l marcheze ireversibil, asumându-şi o polivalenţă remarcabilă ce pendula între muzică şi poezie, între istoria antică şi teatru, între jurnalismul pamfletar şi deprinderea câtorva limbi: şi totul întreprins şi asumat pe cont propriu.

Apoi, inteligenţa, trecută prin filtrele unei cunoaşteri de extracţie enciclopedică, l-a ajutat să depăşească, cu un simţ al virtuozităţii, acutele derapări existenţiale, atât cele inculcate distructiv în propria-i biografie fără un minimum de culpă din parte-i, fie cele (de ordin mai mult ori mai puţin „sentimental”) pe care le-a generat şi nutrit un gust al aventurii ce nu-i era cu totul străin.

 

Cele două calităţi ce-i vor deveni intrinseci personalităţii sale i-au oferit, credem, resortul adecvat al unei mai exacte poziţionări în decelarea valorilor autentice ale literaturilor pe care le frecventa şi, în acelaşi timp, situarea sa în orizontul celor româneşti aflate încă abia la începutul consacrării lor sincronice cu cele din Apus.

Aşa se explică – spre a rămâne la exemplele cele mai cunoscute – intuirea, încă la apariţia volumului „Plumb”, a ofertei poetice novatoare a lui Bacovia, decretarea, anticipat, a geniului arghezian sub genericul sfidător, la vremea lansării sale, de „Nou Eminescu”.

 

Fireşte, exemplele, departe de a se opri la cele două cazuri ale noii poezii româneşti căreia Aderca îi va fi, alături de Lovinescu un fervent susţinător, sunt multiple şi nuanţate.

La fel de exacte şi stimulative în contextul dat s-au dovedit judecăţile sale asupra operei şi personalităţii lui Camil Petrescu, Hortensiei Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, B. Fundoianu, I.Vinea etc, după cum, în ciuda unei aparente detaşări, evaluările sale ale unor opere semnate de M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Gh. Brăescu sau de tinerii, pe atunci, Eliade ori M. Sebastian sunt şi astăzi convingătoare în argumentaţiile ce nu suspendă nicicum criteriul estetic.

Până şi polemicile sale, de-acum celebre cu G. Ibrăileanu, cu M. Ralea ori cu Lovinescu însuşi relevă suficiente argumente în favoarea profilului său de spirit disociativ şi nuanţat, decis în a nu trăda niciodată axiologicul, chiar şi atunci când gustul său, uneori obsesiv, pentru nou, pentru experiment şi diversitate, continuă să prevaleze.

 

În mai toate ipostazele în care s-a produs şi s-a afirmat, autorul romanului Ţapul a fost – şi a rămas – un inovator, în semnificaţia exactă pe care acest termen îl revendică în context, un experimentator, propunând şi transferând în cultura noastră, cu o râvnă egală doar cu intuiţia deseori exactă a golurilor dureroase, nu doar figuri şi opere de relief aflate, la rândul lor, în plin proces de asimilare în propriile ţări, ci experienţe şi acte (artistice, se înţelege) a căror funcţie modelatoare îşi va proba neîntârziat efectele benefice.

Adept al sincronismului lui E. Lovinescu[1], se va disocia de acesta tocmai în punctele în care maestrul său, din slăbiciuni ori capricii omeneşti, se va dovedi a-sincron cu propriul său demers. A nu se ignora onestitatea cu care, el însuşi om subt vremi, Aderca îşi va recunoaşte inclemenţa unor opinii proprii, cu aceeaşi vigoare pe care o etalase şi faţă de alţii. N-a reuşit să-şi întreţină raporturile cu B. Fundoianu, probabil şi datorită disputei în jurul priorităţii introducerii lui Proust în discursul literar autohton, după cum nu a empatizat cu M. Sebastian, intrând în joc, de data asta, posibil, un orgoliu nelipsit de o bună doză de invidie, omenească şi ea.

Ceea ce încă ne frapează şi ni-l apropie pe F. Aderca este, în opinia noastră, o marcă stilistică, a sa, particularizată, printr-o operaţie ce confirmă şi impune o evidentă organicitate, în funcţie de relieful generic atât de variat al scrisului său. Senzorial şi senzualist în poezie şi în proză, el a fost şi rămâne un novator şi un disociativ în critică, ironic-pamfletist în paginile jurnalistice şi, peste toate, spiritul polemic funcţionând ca un operator distilator, dublat, la rându-i, de o mişcare fluentă – şi fluibilă -, chiar şi atunci când, în anii dificili, pentru autor, ai prigoanei legionare, un gust al inclemenţei n-a lipsit.

 

O ipoteză de lucru privind destinul literar al lui F. Aderca se impune cu acuitate: dacă personalitatea sa n-a căpătat, în jumătatea de secol ce-a trecut recent de la dispariţia sa fizică, dimensiunea pe care o merită cu prisosinţă, o explicaţie ar trebui căutată tocmai în polivalenţa personalităţii sale[2], în sensul în care, aşa cum de altfel s-a mai întâmplat şi în cazul altor figuri emblematice de la noi şi de aiurea, când intră în joc mai multe faţete există riscul estompării întregului: poetul e contrapus criticului, prozatorul jurnalistului şi, într-o nedorită şi contraproductivă „competiţie” inter-regnum, totul sfârşeşte într-un cerc vicios.

Pare, totuşi, straniu că tocmai poetul Tudor Arghezi, acel „nou Eminescu” pe care-l decretase viitorul său colaborator pe cât de util pe atât de inspirat de la „Bilete de papagal”, detecta, încă pe la sfârşitul anilor ’20, riscul unei poziţionări restrictive faţă de Aderca din partea unor confraţi:

 

„…D. Aderca e literat complet şi nespecializat. D-sa ştie să poarte paleta, parfumele, arcul, săgeţile şi floreta la un loc cu pana deopotrivă de noi şi de agere. Poetul e povestitor, povestitorul e filozof, filozoful e critic. E greu să acceptăm, după ce l-am cunoscut în varietatea funcţiunilor sale pe Dl. Aderca, pe literatul cu o singură dimensiune, văzut totdeauna numai din spate sau din profil, ţânţar unui mic bâzâit muzical – şi înţelegem în tipul de scriitor unanimitatea puterilor de expresie…”[3].


[1] Despre care avea să scrie, la dispariţia acestuia , că, „… a reprezentat ca întemeietor şi conducător de cerc literar – linia cea mai înaltă a distincţiei morale, a gustului, a râvnei artistice.”

[2] Iată ce nota, încă din 1982, H. Zalis, unul dintre cei mai receptivi şi fideli, în literă şi spirit, interpreţi ai moştenirii lui Aderca: „Este foarte greu să concentrăm într-o formulă definitorie, acum, când schiţăm datele mai importante ale personalităţii lui Felix Aderca, dominanta scrisului său. Poet la debut, de subtilitate epigonică, prozator, biograf, spirit critic permeabil la talente în devenire – pe rând şi simultan – în fine dramaturg, ca să amintesc câteva direcţii în care şi-a angajat pana, Felix Aderca are o complexitate care exclude unicitatea. Mai degrabă din amestecul de epic şi liric, de graţie minoră şi masiv exclusivism, de stilizare şi de adecvare, de inteligenţă penetrantă şi curiozitate nesatisfăcută, excesul şi saţiul se anulează amăgitor…”

[3] Şi pentru ca stranietatea – şi insolitul – acestei întreprinderi a marelui poet să fie încă şi mai percutante, asociindu-şi şi ceea ce în mod obişnuit se numeşte …ironia sorţii, tableta argheziană va apărea, la loc de cinste, în chiar paginile revistei „Ramuri”, vechea şi actuală încă şi atunci „tribună” anti-Aderca; se ştie, documentar, că explicaţia acestei întâmplări constă în faptul că Arghezi şi-a condiţionat colaborarea cu publicaţia  craioveană:de publicarea acestui portret al mai tânărului său confrate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

3 + = noua

Arhiva

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30