MARIO LUNETTA

7 septembrie 2019
Autor

Născut la Roma, unde a decedat în 2017.

Are la activ o vastă operă ce acoperă toate genurile literare, printre care următoarele de poezie: Tredici falchi (“Treisprezece şoimi”), Geiger, 1970, Lo stuzzicadenti di Jarry (“Scobitoarele lui Jarry”), Manduria, Lacaita, 1972, Chez Giacometti, Roma, Carte Segrete, 1979, La presa di Palermo (“Asaltul la Palermo”), Manduria, Lacaita, 1979, Morsure (“Muşcături”), Roma, Empiria, 1982, Flea market, Napoli, Guida, 1983, La torre dell’Ammiragliato (“Turnul Amiralităţii”), Treviso, Babbalù, 1985, Cadavre exquis, Roma, Rossi & Spera, 1985, Autoritratto con acrostici (“Autoportret cu acrostihuri”), Roma, Empiria, 1987, In abisso (“În abis”), Roma, Il Ventaglio, 1988, Panopticon, Roma, Rossi & Spera, 1990, Wunderkammer, Salerno-Roma, Ripostes, 1990, Saldi di fine stagione (“Solduri de sfârşit de sezon”), Roma, Fermenti, 1992, Antartide („Antarctica”), Udine, Campanotto, 1993, Catastrofette, Chieti, Noubs, 1997, Lettera morta (“Literă moartă”), Roma, Fermenti, 2000, Roulette occidentale (“Ruletă occidentală”, Poesie 1991-1997), Lecce, Manni, 2000.şi altele.

Pe lângă proză, teatru şi prezenţe active în atâtea bătălii poetice – şi nu numai – pentru permanenta reînnoire a formelor literare şi artistice, Mario Lunetta este autor, în rol de prestigios critic, al unor importante cărţi de eseistică, ca de exemplu: La scrittura precaria (“Scriitura precară”), Roma, Argileto, 1972, Invito alla lettura di Italo Svevo (“Introducere în opera lui Italo Svevo”), Milano, Mursia, 1972, Il surrealismo (“Suprarealismul”), Roma, Editori Riuniti, 1976, Sintassi dell’altrove (“Sintaxă lui aiurea”), Firenze, Lalli, 1978 e Et dona ferentes, Ravenna, Edizioni del Girasole, 1996, Le dimore di Narciso (“Sălaşurile lui Narcis” , Roma, RAI-ERI, 1997.

A îngrijit Poezia italiană azi, Roma, Newton Compton, 1981, dar şi alte importante antologii de poezie actuală, în special cu poeţi antagonişti.

 


MAIAKOVSKI ZBURĂTOR

 

Volodea era un căţeluş, chiar şi la chip, cu labe mari şi mare capul, şi alerga pe drumuri cu coada ridicată, lătrând zadarnic la toţi.

Lili Brik

1.

S-a cărat şi deocamdată nu mai revine

chiar nu mai vrea anume să revină apare ici & colo

imaginea sa opacizată e numai sudoare

un surâs tăiat strâmb o cicatrice de sabie

 

are fruntea plină de riduri ochii bandajaţi

are părul scurt craniul mare cubofuturist

tuns zero e ceva ce vrea să fie cu totul

altceva acum se lungeşte pe pământ

 

negru acum apoi se schimbă cum se schimbă viaţa

acum are o faţă africană nu mai e paloare

numai negritudine intensă adânci remuşcări de soare

ancestral nici pic de timiditate nici de frig

 

furie există o nelinişte oarecum subţire rezistenţă

catran &  lavă pietrificată sunt tot mai numeroase

ridurile &  fluieră şi oasele prin care ar trece

vântul par ca de gloanţe de revolver

 

surâde acum iată surâde cu buzele umflate

fruntea se destinde sub capul lânos

apoi se ridică se ridică zboară peste oraş peste

arbori blocurile oraşului peste râu e un avion

 

deja la înălţime săgeată la trei mii de metri

se cabrează deodată îşi înşurubează faţa se-nfaldă

într-un surâs chinuitor alunecă cu aripa în piruetă

cade pe pământ în surâsul său ce se sfâşie

 

2.

Gândeşte reflectează zburând în toate negrele

sale gânduri ce-i ies reintrând la loc iarăşi

încăpăţânat gândeşte la posibilitatea de a gândi

în alte feluri despre alte lucruri al unei alte vieţi reale

 

zboară pe sub pământ cu aripile sale de zdrenţe

destrămate – carlingă de cauciuc alice sticloasă

incandescentă trece ca o fantasmă

imprudentă mine de bălţi cumplite depozite

 

de antracit vede departe în depărtarea

cea mai apropiată un cer roşu o zare

ce înlumină cenuşiul oraşelor acoperişurile

lor ziduri singurătatea lor otrăvită

 

joacă în zbor ruleta rusească viciu străvechi

hazard  &  disperare îşi joacă viaţa

la ruleta vieţii de-atâtea ori de-atâtea

nenumărate ori s-a aruncat în gol fără noroc

 

sau vocaţie zburând zburând rămânând în

punctul mort în aerul dens oxidat în bezna minelor

pe plajele aventuroase în albele păduri

de mesteceni & de zăpadă cu trabucul ce arde

 

între buzele mari de marmură într-un zbor

de foc scrumit înăuntrul glasurilor & tăceri

de plumb glasuri ce ard tăceri ucigaşe

în golul aglomerat fără a lăsa urmă

3.

Vrea mult doreşte încă mai mult aţâţă-n zbor

speranţă & depresie în hăul proiectului

damnare spinoasă a Utopiei & a Visului

Unui Lucru zburând în gurile rechinilor

 

în mări de bitum & de gheaţă adâncime

a utopiei duritate prea blândă a visului

de nesfârşite lucruri de neclintit judecată & pariu

pe acest pământ ce arde & e deja scrum întunecat

 

vrea păsărica & sufletul acelei Lili bătrână fată

Lili aiureală satanizată dispărută şi ea

prea delicat sfârşită în măcinarea de-acolo sub

regnul şobolanilor & al sulfului cu ochii săi zănateci

 

de lupoaică siberiană trupul său balerin

înregistrând pentru vecie ultima scenă

a unui film ce continuă să-şi schimbe titlul

zburând într-un cer de celuloid & de hârtie

 

o vrea pe Brik micuţa maestră Brik încă o vrea

& încă el huligan magic al limbii galactice

îşi vrea toţi fiii pe care nu i-a avut niciodată

de la mame doar imaginate soţii ale delirului

 

& ale orbirii zăpezi în privire nevinovate

aşa cu numai roşul e nevinovat în nopţile Moscovei

în luna ce bea toate fluviile cereşti

în explozia orbitoare a zborului său de proiectil

 

Roma-Moscova, octombrie 1993

 

 

PERFECT ALB

 

Je suis une bête, un nègre

Arthur Rimbad

 

În vreo parte a Africii din vremea lui Rimbaud, sau – cum doriţi –

din vremea noastră

nu atât de mult se schimbă (ceva diferit e doar ceva inedit)

variante de boli contagioase, vreo sută de milioane

de înfometaţi în plus, vreo specie stinsă

de animale, teritorii deşertificate, masacre interetnice cotidiene

mult mai tehnologice of corse, sorry,

sate în care zac zilnic, alături de

cadavrele neîngropate, infirmi năuciţi, incapabili să se apere – seara,

dacă nu-i lună, sosesc hienele, flămânde

nu mai puţin decât oamenii şi fac bairam cu carne stricată.

 

Autorul Iluminărilor, ce-şi mutilase partitura sa poetică

ca să se facă traficant de cafea. aşadar de arme, fără ca să

se aleagă cu mare lucru, eroic truditor negat bogăţiei,

nici măcar nu făcea mare caz de asta

exact ca noi acum, în anii noştri fericiţi.

Lucra ca un negru („tout à mon travail!) şi era mort pentru lume.

(Alerga, la Harar ca şi în restul lumii, în anul de graţie 1883 sau 1884).

 

Aici, acum, ne aflăm în perfidul august 2000: iar eu, cu toată modestia, cred că-l pot înţelege, cu sifilisul său prost tratat, cu bătrâneţea precoce

şi graba de a se arunca în nimic, pe picioare, călare,

pe spinarea unei cămile:

aici, în Ford Fiesta mea ce-şi schimbă culoarea

după cum cade lumina,

în această Africă albă mereu mai infamă: pământ de escroci

şi de bandiţi – cum zicea bietul Arthur

al Africii sale negre, în acele vremuri ale sale atât de asemănătoare cu ale noastre, probă generală a acestei perfecte orori.

 

ZOO-NERVAL

 

Ne m’attends pas ce soir,

la nuit sera noire et blanche.

Gerard De Nerval

 

Aici, în această grădină zoologică manierată & devastată numită Roma,

în anii noştri înspăimântători,

nu se trăieşte chiar atât de rău,

trebuie să admitem.

Ne ajunge (până şi) glasul disperat, dens, alămit,

numai din gâtlej, fantastic, ce mai,

al lui Sarah Vaugham, care se răsuceşte ca o veveriţă

beată de iubire

pe un trunchi de stejar american.

 

E nevoie de oranjade transgenice. Suntem pe punctul de a

pleca prin locuri unde nimeni nu te salută, dimineaţa: & aceasta

e poate fericirea, în timp ce altundeva se petrec

alte lucruri obscure & poate netransmisibile, întocmai

ca o rentă.

 

Mă ascultă încă recitând – la fel

ca un actor dement e modul meu de a tăcea,

de a arăta dispreţul meu nemăsurat, continuând

marşul meu sigur spre nimic.

Vilele sunt verzi & negre. Marea latră,

ca un câine mort. Va veni noaptea, & seara

neagră & albă, mon cher Nerval.

 

TÂRFA POEZIE

 

Marea poezie e esenţial stupidă, crede ea,

şi asta-i ce-i dă forţă glorie şi putere.

Charles Baudelaire

 

Nimic, dar chiar nimic precum acea P., economie ne-

globalizată a verbului

azi ca şi ieri (& poate încă mai mult) tac lupii

& privighetorile,

se prăbuşesc ochii la pământ & mâinile strâng golul,

a supravieţui

(ar trebuie să supravieţuim, încăpăţânato) în pântecul mlaştinii

imateriale

unde profilurile noastre deja pierdute se pierd sau în ochiul

orb al cavernei

planetare în care zumzăie urbi et orbi, up-to-date, reţeaua

(reţeaua & pânza de păianjen)

a închipuitei libertăţi: ucaz trucat ce se numeşte Superweb,

contra skyline

al unui oraş mort, în căutarea cuvântului înmormântat, & al

strigătului meu.

 

Se hrăneşte, încă & mereu, acea P. (Putain Respectueuse),

(în deşertul unei lumi

pulverizate) din cheltuială alegorică, din dépense & de

îndoială. Varsă germeni fantastici

contra pereţilor de fier & ziduri de cauciuc, în întrecerea

de moară stricată a ceea ce numim

new economy, al lui Dow Jones, Nasdaq, al en plein-ului

capitalului perpetuu,

nemuritor. Se naşte, lucrul numitP. & moare non

profit: într-adevăr, ca opţiune

& ca destin (poate şi ca destinaţie): realizând

dropout fără casă

nici patrie – o ratio anti-economică, a face & a desface în

pierdere seacă (seacă

precum Lepra, ce se hrăneşte cu carne proaspătă în

grădinile sale de piatră), pur

proiect de catastrofe. Ce e, la urma urmei, rămâne

între noi, modul cel mai cinstit

de a muri (&  de a ucide).

 

Oh, P. indecentă târfă fără obraz Voce care vorbeşte

gratis, răsuflare

ce nu cere milă). Cui e frică de ea?

Pe drept cuvânt, aş spune fiindcă P. mai sus-numită – mister

mai ermetic

decât Misterele Eleusine – e mută & vorbeşte tare, recade

răsturnată pe ea însăşi în vreme ce

se-nalţă ca un fulger în cerul iernii, râde

în timp ce sughite,

dansează târându-şi pantofii, dă foc portofoliului său gol

într-un cavou

plin ochi de $  aproapele gata să explodeze.

 

Ceva religios, în toate astea? Ori ceva sacru?

N-aş spune cu-adevărat: că P. fără respect & fără

timidităţi

e credincioasă lui Epicur, fidelă lui Bachus generos, face

pe snoaba cu

orice investement trust, trăieşte live & destupă sticle de Château

d’Yquem

în aceeaşi clipă, caducă, când declină propriul

nume & fixează

cu seninătate Golul & Nimicul.

(22 octombrie 2001)

 

EFECT SPECIAL

 

S-a vărsat mult insecticid în salon. Au murit

câţiva bărbaţi (cinci? şase?),

au leşinat unele femei în vârstă nu prea fertile. Nicio

insectă

n-a suferit daune grave. Din absida catedralei îşi luară

zborul o duzină de guşteri în costum de balaur (oh, bietul,

naivul Hieronymus Bosch!), un crocodil isteric a devorat şase

cădelniţe, un crucifix

de aur brodat cu nestemate, un ţârcovnic surd.

Viaţa veşnică a emis un căscat, era vreme bună, de fapt

de ce să dramatizăm?

 

Cu mâinile e posibil să fabrici alte mâini. Cu

creierul

nu-i posibil să fabrici vise. Cinemaul obişnuieşte

mai ales să reumple spaţiile goale între o crimă şi alta.

Nici un serial killer demn de acest nume nu va reuşi

vreodată să dea la iveală

şase miliarde

de fiinţe umane, atâţia câţi suntem.

E nevoie

de alte sisteme: chiar cele mai radicale dintre cele experimentate

s-au dovedit din plin ineficace.

 

S-a vărsat mult insecticid, în salon şi în toaletă: a fost

ca şi cum s-ar vărsa

apă de colonie. Surâzând mefistofelic, a intrat

bătrânul

Lord Byron, ştiţi, acel bizar poet englez

ce trezea Anglia – şi cred că nu a avut

cu totul dreptate.

Cu un pistol de duel a fulgerat câteva musculiţe

avântate, apoi

a tras din rea-voinţă împotriva tuturor celor prezenţi,

bărbaţi, femei, tineri,

bătrâni, proşti, inteligenţi, drăguţi, îngâmfaţi. A iertat,

se spune,

doar un motan de porţelan, vizibil terorizat.

 

Se simţea oare obligat s-o facă? Era vorba de o misiune

sau de un capriciu? Fapt e că trăim mărunte,

stupide enigme,

iar adevăratele noastre ore nu coincid niciodată cu

orologiile noastre,

pe o sofa Chippendale sau agăţaţi de o paraşută în

furtună: însă

totul e un truc, un efect special, pe urmă vom vedea.

(Februarie 2001)

 

CHAPEAU

 

Roma mă priveşte cu ochiul său saşiu

de la o grămadă de distanţe incalculabile, de

percepţii slabe, de ştergeri, de nimic: cu ochiul său

saşiu înăbuşit încât e un trandafir de pânză, galbenă,

murdară de ruj, & acum simulează o margherită proastă

de aceeaşi culoare tuberculoasă, & se lasă

strânsă în noaptea ce sporeşte între cer & cristal

– superficială vanitate – de o panglică atât de puţin astrală

de hârtie plastifiată albastră, înăuntrul unui mic vas de Deruta.

 

Roma face probe de supravieţuire în noapte, cu lugubrul

şirag de becuri, femei râncede, topite

de ciocolată, mutisme de tâlhari. Se afundă

în valul ombilicului său de fier e

un manechin multiplicat care mă priveşte cu ochiul său

saşiu, căzând într-o băltoacă cu toată flota ei

risipită ce trece de la o întârziere la alta

fără ca vreodată să acosteze la un refugiu potrivit, dezorientată

de un château à l’autre.

 

Roma mă ţinteşte în franceză, & nu mă vede. cu

marele său

visage tumefiat: & se visează în delir într-un bar

istoric

nedeterminat, o bucăţică de Renaştere postmodernă,

purtând pantofi din piele de crocodil, & relicve

ce-i îngăduie mai mult decât o căinţă, de o

lacrimă electronică, un sughiţ: în timp ce

cu câteva kile de mărime mai mult decât necesarul

să mă stârnească, bătrân hipopotam orb, & mă eliberez

de aproape tot. Chapeau.

(Noiembrie 1997)

 

LABIRINTURI (MIC POEM)

Pentru Ennio Di Vicenzo

Ham. It will speak; then I will follow it.

(W. Shakespeare, Hamlet).

I

 

A fi prinşi în capcana shakespeareană, sec, pierzând

sânge aşa cum se pierde memoria, hoinărind cu lanţuri

la picioare, ca de pildă prizonierii, dimineaţa când eşti orbit,

de-a lungul capitolelor foarte scurte, concise, obscure ale unei

fraze sălbatice, împiedicându-te ca orbii în lesă în acest codru

plin de noduri, articulaţii potecuţe, rocailles, galerii pentru

reptile: în acest loc extrem al pământului (şi al vieţii):

ştiind zadarnic – la zisul către bărbatul Nadiei – că Un mot et

tout est sauvé / Un  mort et tout est perdu. Într-o regată solitară.

Existând în totalitate: în a nu fi opac. Pentru a fi, acum, aici.

 

II

Nimeni nu se mai pierde în labirint. Labirintul e cel

ce s-a pierdut, asemeni unui cuvânt fără origine.

A fi. A nu fi. A nu fi încă: adică, nicicând.

Dacă ar fi mai nobil. Ceva mai nimerit, poate: în era

murdărită de profit, în diareea utilului privat

(că mai impersonal nu se poate). A nu fi. Or no tu be,

turişti buimăciţi. Duşmani aroganţi ai imaginaţiei.

A fi. (Încă). Încă puţin, fără a pretinde prea mult. To be.

Poate ca înainte de a muri, dacă vrei: sau de a dormi, pe cele

mai bune saltele anatomice, stufoase, calde ca uterul matern.

 

III

 

A fi prinşi: în măsura imprimată, de neoprit, ce se

dilată pe coală, nemăsurată: şi se afundă în propriile-i

guri, devorând neamuri de furnici, furnicare de neamuri,

ape, plante, ardori, gingăşii, melancolii: în timp ce sfida

lui Ennio aruncată tuturor logicilor matematice şi focoasele

aşteptări articulează mâinile sale enigmatice între sfera albului

şi prăpastia negrului, într-o învălmăşită dezarmonie de trapezişti

ai ochiului, ca forţă a minţii. (Or no to be). În hăul

fiinţei  inepuizabile a materiei: ceea ce spiritul neagă

răutăcios, cu rea-credinţă şi otrăvită risipă de beznă.

 

IV

 

That es the question, spus în puţine, biete cuvinte: aceasta

sau niciuna, cu vremea ce trece (ori se târăşte

cu lentoare de viermi, zvâcnete obtuze de pitoni, în furtuna

ce ne umple gura şi unghiile cu nisip fierbinte): printre

negustori, suverani detronaţi, killeri, smintiţi nervoşi

ai puterii ce joacă la ruletă fără bilă, cu pasiunile lor

bolnave, celofan, fundiţe şi preţ ştanţat.

În labirintul ce se strânge. În reticulul pe care Ennio îl

deschide cu mâna sa mică şi robustă, privirea sa de animal

nocturn, zbor de fluture, ţintă pe pieptul păsării albe.

 

V

 

Şi norii ce hrănesc labirintul: to die, to sleep. A visa,

poate. Înăuntrul micii nave solare pregătită pentru călătorii

severe şi fericite ale stilului, între extinderi de lumină şi crăpături

de umbră: ţinut neexplorat, nimeni n-a revenit să-i pună hotare

(undiscover’d country: care totuşi îngrozitor ne aparţine):

şi vânt îngheţat, hidroplan, lăcustă  & catedrală:

în catastrofa înfrânată a sticlei anti-desfundare crăpată

cu scârţâit tăcut de gheaţă. A nu fi. To be (Or no):

acum că infinitul îşi arată întreaga sa finitudine de meschin

timp verbal, în visul unei nopţi de vară mijlocie, naufragiind.

 

VI

 

Marea e ultimul cuib: asta spune energia acelui meşter

străvechi şi prezent, a acelui maestru al tehnicilor, al materiilor

şi al viziunii plastice ce poartă numele Ennio De Vincenzo, în timp ce

fumează şi priveşte pieziş profilurile lumii. That is the question.

Labirintul în fugă de el însuşi se refugiază în pântecul nimicului,

gol, în aşteptarea a ceva ce e pe punctul să explodeze. Joc

al devălmăşiei serigrafice se deapănă precum caligrafia neliniştită

şi lejeră a unui ciclop orbit. A fi. (A nu fi din nou,

ca în trecut). A recâştiga posibilul a ceea ce este: şi ne scapă

fără leac, pare. Desăvârşire de luat în calcul cu devoţiune.

 

VII

 

Şi câinele atomizat? Lătratul său în ţăndări, în fărâme

în lemnul modelat, în acid acrilic, în pastel colorat, în

cristalul reflectant? Or no to be. Lătraturi labirintice: crăpături

crude, prea crude în dilema fantastică a minţii ce explorează

şi nu tace deloc, nu se odihneşte. A nu fi. În visul-maladie

ce e şi continuu parte ameninţătoare a speranţei noastre

neclintite a disperării noastre ce nu se predă şi râde

(şi) de ea însăşi, nu doar de idioţenia universală

ce-şi suge celulele, ne asurzeşte zona lui Broca şi ne pune

sub naftalină, în dulapul cu schelete. (Asta-i întrebarea).

 

VIII

 

Sintaxa ta, Ennio, se mişcă cu delirul geometric, fărâmă

jugul convenţiilor, reumple nimicul cu lucruri, gesturi,

umbre, urme adânci ale unei vieţi ulterioare, unde nu-i gunoi

ci plinătate, unde moartea nu e grozăvie ci doar un alt spaţiu al

vieţii, altă trebuinţă a materiei. A fi. To be. Înăuntrul

uriaşei limfă ce totuşi curge în viscerele revoltate ale planetei,

în această paranteză a istoriei umflate cu puroi şi cu false aventuri:

or no to be. Pe perete lustrul nefiinţei: adică, al

minciunii universale, pe care pictura ta sculptată o dezbracă şi o denunţă

cu tăioasă inteligenţă, contra oricărei surdităţi, contra oricărui sfârşit

 

IX

 

Labirintul însă are buze, deşi conceput ca sigiliu al

tăcerii, impenetrabil. Are voce: vocea ta ce se-nalţă

din munţi şi se depune în metropole, protejată de un bunker lemnos.

Şi vorbeşte de fapte ce vin de departe, din tărâmurile zăpezilor,

al dulciurilor, al ciocolatei, al castanelor: şi rezistă mulţimii

violente de erori şi amfetaminei vexaţiunii inexpresive.

Limba ta demotică, ce se eliberează de capcanele diseminate

şi cântă cu libertatea şoimului. Gestul tău de grafician precis

şi misterios. Hazardurile tale de culoare, trăieşti precum carnea vie:

sunt profetice asemenea ochiului bandajat al lui Joyce, fără balamale.

 

X

 

To be. Înstăpânire a fiinţei, cunoaşterea ei şi justă poziţie

în jocul dimensiunilor, contra vânaţilor prieteni. To be, încă.

A fi în pictură ca în viaţă: cu concentraţie de fier

şi abandon marin, în valurile zilei de azi ce înghit memorii

(şi viceversa, mereu). Dinamici de tine ştiute, Ennio, pe calea

capricioasei înţelepciuni, a pariurilor labirintice. Linia perenă

ce se mlădiază cu muzica sa iubitoare de alb se înfige în spaţiu,

determinat în ritmurile sale & întoarceri, ecouri ale unei spirale

ce se înfăşoară şi se sloboade. Capcana e acolo jos: neutralizată. Noi,

aici, suntem şoareci vânători, ne doare-n cot de iarnă.

(Accademia Platonica, 31 decembrie 1998)


 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Noi »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30