„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Pier Paolo Pasolini, Suntem cu toţii în pericol

8 februarie 2017
Autor

Blog/Notes

 

Restituiri

 

George Popescu

 

Notă

 

Propun, într-un serial pentru cititorii acestei rubrici, ultimul interviu pe care marele scriitor – jurnalist, poet şi cineast considerat genial în ţara sa şi în afara ei – Pier Paolo Pasolini l-a acordat tânărului, pe atunci, coleg de presă, Furio Colombo, azi apreciat drept unul dintre „patriarhii” presei din Italia. Unicitatea acestui interviu, atestată şi comentată de-a lungul ultimelor peste patru decenii, consistă în faptul că el a avut loc cu doar câteva ceasuri mai înainte ca intervievatul, rectè Pasolini însuşi, să fie asasinat, în noapte, pe plaja de la Ostia de lângă Roma. Despre circumstanţele acelui asasinat şi despre istoria juridică ce i-a urmat şi care a rămas până astăzi nelămurită (între ipoteza unui tânăr asasin condamnat la mulţi ani de carceră şi abia de curând eliberat şi un asasinat politic, regizat de serviciile secrete ale unui stat cu care victima s-a aflat întreaga sa viaţă într-un permanent conflict) am mai scris în acest colţ de pagină.

Însă ceea ce mi se pare relevant în aceste poziţii pasoliniane este actualitatea lor indubitabilă cu accente profetice pe care, de altfel, le-a tot expus şi impus în întreaga sa activitate, ca şi îndeosebi, în opera sa polivalentă. Pentru cititorul interesat, mi se pare util să-i recomand măcar câteva dintre zecile sale de pelicule cinematografice, între care „Teorema”, „Evanghelia după Matei”, ca şi pe cea a cărui premieră n-a mai apucat s-o prezinte, cu titlul „

„Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei”, ca şi romanul apărut postum, cu titlul “Petrol”.

 

 

Pier Paolo Pasolini,

Suntem cu toţii în pericol 

 

Interviu realizat de Furio Colombo, cu câteva ore înaintea asasinării scriitorului şi apărut în nr. 2. al suplimentului  „Tuttolibri” al cotidianului torinez „La Stampa”, din 8 noiembrie 1975.

 

 

Furio Colombo, în suplimentul „Tuttolibri” al cotidianului „La Stampa” din 8 noiembrie 1975. Aceste interviu a avut loc sâmbătă 1 noiembrie, între orele 4 şi 6 după prânz, cu puţine ore înainte ca Pasolini să fie asasinat. Vreau să precizez că titlul întâlnirii care apare în această pagină e al său, nu al meu. In fapt, la sfârşitul conversaţiei care de multe ori, ca şi în trecut, ne-a găsit cu convingeri şi puncte de vedere diferite, l-am întrebat dacă voia să dea un titlu interviului.

S-a gândit puţin, a zis că n-avea nicio importanţă, a schimbat vorba, apoi ceva ne-a readus asupra temei de fond ce apare continuu în răspunsurile ce urmează. „Iată sămânţa, sensul a toate”, a zis. „Tu nici nu ştii cine acum se gândeşte să te ucidă. Pune titlul acesta, dacă vrei: Suntem cu toţii în pericol.

 

- Pasolini, ai dat, în articolele şi în scrierile tale, multe versiuni la ceea ce deteşti. Ai deschis o luptă, de unul singur, împotriva tuturor lucrurilor, instituţiilor, convingerilor, persoanelor, puterilor. Spre a face discuţia mai puţin complicată, voi numi „situaţie” şi eu ştii că înţeleg să vorbesc de scena împotriva căreia combaţi tu. Acum îţi aduc această obiecţie. „Situaţia” cu toate relele de care tu vorbeşti conţine tot ceea ce îţi consimte să fii Pasolini. Vreau să spun: meritul şi talentul sunt ale tale. Dar instrumentele? Instrumentele sunt „situaţia”.  Editurile, cinema, organizaţii, ba chiar şi obiectele. Să presupunem că gândirea ta ar fi una magică. Faci un gest şi totul dispare. Tot ceea ce deteşti. Şi tu? N-ai rămâne şi tu singur şi fără mijloace? Vorbesc de mijloace expresive, vorbesc

 

- Da, am înţeles. Însă eu n-o caut, acea gândire magică, ci cred în ea. Nu în sens mijlocit. Ci fiindcă ştiu că bătând întruna în acelaşi cui poate până la urmă să se prăbuşească o casă. În mic, un bun exemplu ni-l dau radicalii, patru motani ce ajung să mişte conştiinţa unei Ţări (şi tu ştii bine că nu totdeauna sunt de acord cu ei, dar chiar acum mă pregătesc să mă duc la congresul lor). În mare, exemplul ni-l oferă istoria. Refuzul a fost totdeauna un gest esenţial. Sfinţii, eremiţii, ba chiar şi intelectualii. Cei puţini ce-au făcut istoria sunt cei ce-au zis nu, nu meşteşugarii şi asistenţii cardinalilor. Ca să funcţioneze, refuzul trebuie să fie mare, nu mic, total, nu al unui punct ori altul, „absurd”, nu de bun simţ. Eichmann, dragul meu, avea o grămadă de bun simţ. Ce i-a lipsit? I-a lipsit să spună nu, la vârf, principiului, atunci când ceea ce făcea era doar administraţie ordinară, birocraţie. Poate va fi spus prietenilor, mie Himmler acela nu-mi place de niciun fel. Va fi susurat, cum se susură prin edituri, prin redacţii ziarelor, prin coridoarele guvernului şi pe la televiziune. Ori poate se va fi şi revoltat fiindcă vreun tren oarecare se oprea, o dată pe zi, pentru nevoi şi pentru pâine şi apă cu deportaţii pe când ar fi fost mai funcţionale sau mai economice două opriri. Însă n-a împiedicat niciodată maşina. Prin urmare, argumentele sunt trei. Care este, ce numeşti tu, „situaţia” şi de ce ar trebui oprită ori distrusă. Şi în ce mod.

 

- Iată, descrii deci „situaţia”. Ştii foarte bine că limbajele tale au un pic efectul soarelui care străbate pulberea. E o imagine frumoasă dar se poate vedea (ori înţelege) puţin.

 

- Mulţumesc pentru imaginea cu soarele, însă eu pretind mult mai puţin. Pretind ca tu să priveşti în jurul tău şi să-ţi dai seama de tragedie. Care e tragedia? Tragedia e că nu mai există fiinţe umane, există ciudate maşini ce se lovesc una de alta. Iar noi, intelectualii, luăm mersul trenurilor de anul trecut, sau de acum zece ani, şi pe urmă spunem: ce ciudat, iată că trenurile ăştia două nu trec pe-acolo, şi cum naiba s-a făcut ţăndări în halul acela? Ori mecanicul a înnebunit ori e un criminal izolat ori e un complot. Mai ales complotul ne face să delirăm. Ne sloboade de întreaga povară a de ne confrunta singuri cu adevărul. Ce frumos dacă în timp ce noi vorbim aici cineva face planuri în pivniţă să ne elimine. E uşor, e simplu, este rezistenţa. Noi vom pierde nişte plevuşti şi pe urmă ne vom organiza şi-i vom elimina pe ei, ori puţin câte unul, nu-i aşa? Ei bine, ştii că atunci când transmit la televizor că Parisul arde sunt cu toţii acolo cu lacrimi în ochi şi o dorinţă nebună ca povestea să se repete frumoasă, curată (un rod al epocii este că „spală” lucrurile, precum faţada caselor). Simplu, eu de-aici, tu de-acolo. Să nu ne jucăm cu sângele, cu durerea, chinul pe care chiar atunci oamenii le-au plătit pentru „a fi ales”. Când stai cu faţa zdrobită către acel ceas, acel minut al istoriei, a alege înseamnă totdeauna o tragedie. Cu toate acestea, s-o admitem, era prea simplu. Fascistul de la Salò, nazistul din SS, omul normal, cu ajutorul curajului şi al conştiinţei, reuşeşte să o respingă, chiar din viaţa sa interioară (acolo începe mereu revoluţia). Acum însă, nu. Dai peste câte unul ce se dă drept prieten, drăguţ, cumsecade şi „colaborează” (să zicem la televiziune) fie spre a epata fie fiindcă nu-i deloc un delict. Altul – sau alţii, grupurile – te întâmpină ori sar pe tine – cu şantajele lor ideologice, cu dojenile, cu predicile, cu blestemele şi cu ameninţările lor. Defilează cu steaguri şi cu slogane, însă ce-i desparte de „putere”?

 

- Ce este puterea, după părerea ta, unde este, unde se află, unde o dibuieşti?

 

 

- Puterea e un sistem de educaţie ce ne împarte în subjugaţi şi subjugători. Atenţie însă. Un acelaşi sistem educativ ce ne modelează pe toţi, de la aşa-zisele clase conducătoare până jos la cei săraci. Iată de ce vor cu toţii aceleaşi lucruri şi se comportă în acelaşi fel. Dacă am în mână un consiliu de administraţie ori o manevră de bursă o folosesc pe aia. Altminteri, o bâtă. Iar când folosesc bâta uzez violenţa spre a obţine ceea ce vreau. De ce o vreau? Fiindcă mi-au spus că e virtute s-o vreau. Eu exercit dreptul-virtute al meu. Sunt asasin şi sunt bun.

 

- Te-au acuzat de a nu şti să distingi din punct de vedere politic şi ideologic, de a fi pierdut semnul diferenţei profunde de care e nevoie între a fi între fascişti şi nefascişti, spre exemplu în rândul tinerilor.

 

- De aceea îţi vorbeam de mersul trenurilor de mai an. Ai văzut vreodată marionetele acelea ce-i fac pe copii să râdă atâta fiindcă au trupul răsucit de o parte şi capul de cealaltă parte? Mi se pare că Totò ar reuşi un astfel de truc. Iată, eu văd astfel drăguţa trupă de intelectuali, sociologi, experţi şi jurnalişti cu cele mai nobile intenţii, lucrurile se întâmplă aici, iar capul priveşte în cealaltă parte. Nu spun că nu există fascism. Spun. încetaţi să-mi vorbiţi de mare în timp ce ne aflăm la munte. Acesta e un peisaj diferit. Aici există voinţa de a ucide. Iar această voinţă ne leagă ca fraţi de stânga ai unui faliment de stânga al unui întreg sistem social. Mi-ar place şi mie ca totul să se rezolve prin a izola oaia ciumată. Oile ciumate le văd şi eu. Şi văd o grămadă. Le văd pe toate. Iată necazul, i-am spus şi lui Moravia: plătesc un preţ pentru viaţa pe care o duc… Este ca şi când cineva coboară în infern. Însă când mă întorc – dacă mă întorc – văd alte lucruri, mai multe. Nu spun că trebuie să mă credeţi. Spun că trebuie să schimbaţi discursul ca să nu înfruntaţi adevărul.

 

- Şi care e adevărul?

 

- Îmi pare rău că am folosit acest cuvânt. Voiam să spun „evidenţă”. Lasă-mă să repun lucrurile la punct. Prima tragedie: o educaţie comună, obligatorie şi greşită ce ne împinge pe toţi în arena a lui a avea totul cu orice preţ. În această arenă suntem împinşi ca o stranie şi neguroasă armată în care cineva deţine tunurile şi altcineva deţine bâtele. Atunci, o primă diviziune, clasică, este „a sta cu cei slabi”. Însă eu spun că, într-un anumit fel cu toţii sunt slabi (deboli), fiindcă sunt victime cu toţii. Şi toţi sunt vinovaţi, fiindcă toţi sunt pregătiţi pentru jocul masacrului. Chiar când sunt avuţi. Educaţia primită a fost: a avea, a poseda, a distruge.

 

- Atunci lasă-mă să revin la întrebarea de la început. Tu, în mod magic aboleşti totul. Însă trăieşti din cărţi şi ai nevoie de inteligenţe care să citească. Prin urmare, consumatori educaţi ai produsului intelectual. Tu faci cinema şi ai nevoie nu doar de mulţimi de spectatori la dispoziţie (de fapt, în general ai mare succes popular, aşadar eşti „consumat” cu aviditate de publicul tău), dar şi de o mare maşină tehnică, organizatoare, industrială, ce se află la mijloc. Dacă înlături toate astea, ca un fel de magic monahism paleo-catolific şi neo-chinezesc, ce-ţi mai rămâne?

 

- Îmi rămâne totul, adică eu însumi, a fi viu, a fi în lume, a vedea, a trudi, a înţelege. Există o sută de feluri de a relata întâmplările, de a asculta limbile, de a reproduce dialectele, de a face teatrul de păpuşi. Altora le rămâne încă şi mai mult. Pot să-mi facă faţă, cultivaţi ca şi mine sau ignoraţi ca şi mine. Lumea devine mare, totul devine al nostru şi nu trebuie să folosim nici bursa, nici consiliul de administraţie, nici bâta, spre a nu ne lăsa prădaţi. Vezi, în lumea pe care mulţi dintre noi o visam (repet: a citi mersul trenurilor de anul trecut, însă de data asta să spunem mai bine de atâţia ani de mai înainte) exista stăpânul rău cu tambur şi cu dolarii ce-i picurau din buzunare şi văduva deprimată ce cerea dreptate cu pruncii ei. Pe scurt, frumoasa lume a lui Brecht.

 

- S-ar zice că ai nostalgia acelei lumi.

 

- Nu! Am nostalgia acelor oameni săraci şi adevăraţi ce se băteau ca să doboare pe acel stăpân fără a deveni acel patron. Fiindcă erau excluşi de către toţi nimeni nu-i colonizase. Mie mi-e frică de aceşti negri în revoltă, egali stăpânilor, la fel de prădători, ce vor totul cu orice preţ. Această întunecată încăpăţânare spre violenţa totală nu mai lasă să se vadă „de ce semn eşti”. Oricine a fost dus la spital în pragul morţii mai are interes – cât timp mai are încă un suflu de viaţă – faţă de ce îi vor spune medicii despre şansa de a trăi decât faţă de ce-i vor spune poliţiştii despre mecanismul delictului. Bagă bine de seamă că eu nu fac nici un proces de intenţie, nici nu mă interesează de-acum lanţul cauză-efect, mai întâi ei, mai întâi el, sau cine este vinovatul. Mi se pare că am definit ceea ce tu numeşti „situaţie”. E ca atunci când într-un oraş plouă şi nu s-au astupat gurile de canal, apa urcă, e o apă inocentă, apă pluvială, nu are nici furia mării, nici răutatea curenţilor unui râu. Şi totuşi, dintr-un motiv oarecare nu coboară, ci urcă. E aceeaşi apă pluvială din atâtea poezioare copilăreşti şi din cântecelele din „cântând în ploaie”. Însă urcă şi te îneacă. Dacă am ajuns până aici, eu zic: să nu ne pierdem vremea punând o etichetă ici-colo. Să vedem unde se astupă acest blestemat de bazin, mai înainte de a ne fi înecat cu toţii.

 

- Şi tu, de aceea, i-ai vrea pe toţi ciobănaşi fără şcoală obligatorie, ignoranţi şi fericiţi.

 

- Spusă aşa, ar fi o prostie. Însă aşa-zisa şcoală obligatorie fabrică în mod necesar gladiatori disperaţi. Masa devine tot mai mare, ca şi disperarea, ca mânia. Să presupunem că aş fi lansat o butadă (şi totuşi nu cred). Spuneţi-mi voi un altceva. Se înţelege că am nostalgia revoluţiei pure şi directe a oamenilor oprimaţi ce are un singur scop, de a-i face liberi şi stăpâni pe ei înşişi. Se înţelege că îmi imaginez că ar putea veni un astfel de moment în istoria italiană şi în cea a lumii. Tot ceea ce-i mai bun din ceea ce gândesc va putea şi să-mi inspire una din viitoarele mele poezii. Dar nu ceea ce ştiu şi ceea ce văd. Vreau să spun pe şleau: eu cobor în infern şi ştiu lucruri ce nu clintesc liniştea altora. Dar fiţi atenţi. Infernul urcă spre voi. E-adevărat că visează uniforma şi justificarea sa (câteodată). Dar e la fel de adevărat că voinţa sa, nevoia sa de a da cu bâta, de a agresa, de a ucide, e puternică şi e generală. Nu va rămâne pentru prea mult timp experienţa privată şi riscantă a cuiva care a, cum să spun, atins „viaţa violentă”. Nu vă amăgiţi. Şi voi sunteţi, cu şcoală, televiziune, seninătatea ziarelor voastre, şi voi sunteţi marii conservatori ai acestei ordini oribile bazate pe ideea de posesiune şi pe ideea de a distruge. Pentru mine, asta înseamnă o alta printre atâtea operaţiuni ale culturii de masă. Neputând împiedica să se întâmple anumite lucruri, îşi găseşte linişte fabricând dulapuri.

 

- Însă abolind trebuie în mod necesar spus a crea, dacă nu eşti şi tu un distrugător. Cărţile, spre exemplu, ce scop au? Nu vreau să ţin partea celui ce se nelinişteşte mai mult din cauza culturii decât a oamenilor. Dar aceşti oameni salvaţi, în viziunea ta despre o lume diferită, nu mai poate fi primitivă (asta e o acuzaţie frecventă ce ţi se aduce) şi nu vrem să folosim represiunea „mai avansată”…

 

- Care mă îngrozeşte.

 

- Dacă nu dorim să folosim propoziţii de-a gata, o indicaţie totuşi trebuie să existe. Spre exemplu, în science fiction, ca şi în nazism, se ard cărţile ca gest iniţial de exterminare. Închise şcolile, închisă televiziunea, cum îţi însufleţeşti staulul?    

 

- Cred că m-am făcut înţeles de către Moravia. A închide, în limbajul meu, înseamnă a a schimba. A schimba însă într-un mod pe cât de drastic şi disperat pe atât de drastică şi disperată este situaţia. Ceea ce împiedică o adevărată dezbatere cu Moravia, dar mai ales cu Firpo, spre exemplu, e că părem persoane ce nu văd aceeaşi scenă, ce nu cunosc aceiaşi oameni, ce nu ascultă aceleaşi voci. Pentru voi se întâmplă un lucru atunci când este un eveniment, frumos, făcut, pus în pagină, aranjat şi intitulat. Ce este însă dedesubt? Lipseşte aici chirurgul care are curajul de a examina ţesutul şi a spune: domnilor, ăsta e cancer, nu e o trebuşoară uşurică. Ce este cancerul? Este un lucru care schimbă toate celulele, pe care le face pe toate să crească într-un mod nebunesc, dincolo de orice logică precedentă. Este oare un nostalgic bolnavul care visează sănătatea pe care o avea înainte, chiar dacă înainte era un prost şi un nenorocit? Înainte de cancer, spun. Iată, înainte de toate va trebui să facem un efort de a avea aceeaşi imagine. Eu îi ascult pe politicieni cu micile lor formule, pe toţi politicienii şi înnebunesc. Nu ştiu nici de care Ţară vorbesc, sunt departe ca Luna. Şi literaţii. Şi sociologii. Şi experţii de toate felurile.

 

 

- De ce crezi că pentru tine anumite lucruri ar fi în totalitate limpezi?

 

- N-aş vrea să mai vorbesc de mine, poate că am spus prea  mult. Ştiu cu toţii că eu îmi plătesc personal experienţele. Dar mai sunt şi cărţile şi filmele mele. Poate eu sunt cel ce greşeşte. Însă continuu să spun că suntem cu toţii în pericol.

 

- Pasolini, dacă tu aşa vezi viaţa – şi nu ştiu dacă accepţi această întrebare – cum gândeşti să eviţi pericolul şi riscul?

 

 

E prea târziu, Pasolini n-a aprins lumina şi devine dificil a lua notiţe. Să revedem împreună pe ale mele. Pe urmă, el îmi cere să-i las întrebările.

 

- Există puncte care-mi par puţin prea absolute. Lasă-mă să mă mai gândesc, lasă-mă să le revăd. Şi apoi lasă-mi timp să găsesc o concluzie. Un lucru am în minte ca să răspund la întrebarea ta. Pentru mine e mai uşor să scriu decât să vorbesc. Îţi las notiţele pe care le adaug mâine dimineaţă.

 

A doua zi, duminică, trupul fără viaţă a lui pier Paolo Pasolini se afla la morga poliţiei din Roma.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

9 − şapte =

Arhiva

februarie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Ian   Mar »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728