Un tardiv priveghi  

8 august 2013
Autor

Mondo/Texte

 

Un tardiv priveghi

 

George Popescu

 

Neaşteptată, şocantă chiar, vestea despărţirii de scriitorul şi profesorul Bucur Demetrian. Constat abia acum cu un regret incorigibil că nu ne-am apropiat, în cei peste patruzeci de ani de când ne-am cunoscut, atât cât am fi meritat. Şi atât cât, într-o normală logică a existenţei, ar fi meritat. L-am cunoscut prin norocoşii ani ai studenţiei craiovene, în ambientul filologiei craiovene în care, profitând de „dezgheţul” ideologic comandat, atunci, participam, cu o frenezie pe care numai naivitatea noastră juvenilă o putea susţine şi explica, ne risipeam, cheltuitori, în proiecte culturale şi nu numai. El, mai tânăr, se distingea printr-o civilitate frapantă, semn al unei timidităţi genuine de care se apăra elegant şi cu un bun-simţ ce avea să-l acompanieze întreaga viaţă. Cultivat, un pătimaş al lecturilor aşezate, dotat cu un excepţional spirit disociativ, pe deasupra poet al unui registru decantat în dispreţul unor aventuri experimentaliste, Bucur Demetrian a „dispărut” o vreme dincolo de cortina profesiunii de dascăl căreia avea să-i confere, cu o consecvenţă rară şi o coerenţă de invidiat, un prestigiu cu atât mai preţios cu cât alţii, deloc puţini, o duceau spre anonimat.

A slujit o singură şcoală: nr. 2 din Craiova, actuala „Traian”, potenţându-i, cu har şi orgoliu, o faimă care n-a amorţit până astăzi.

A continuat să scrie, o vreme în taină, până când s-a apropiat, cu aceeaşi condescendenţă tacită, fără ştiutele şi detestabilele deşapări protagoniste ale multor confraţi, de redacţia „Ramurilor” şi de echipa tânără şi ambiţioasă, pe atunci, a lui Marin Sorescu. A scris cronici şi recenzii, într-un registru potrivit cu ritmul propriei sale structuri interioare: directeţe discursivă, refuz al epatărilor ostentative, însă mereu la obiect, sub presiunii lecturii grave şi responsabile.

Poemele sale, adunate în câteva volume ce-au preluat în ele ceva din structura sa rezervată, sunt expresii ale unei înzestrări indubitabile, decantări ale trăirilor fără exces, dar spuzind de incandescenţa „măruntelor” descoperiri în impactul dintre cotidianitatea derizorie şi năzuinţa protuberantă spre o eternitate de promis.

Un punct coagulant al relaţiei noastre prin ani, aşa inclasabilă cum mi se pare încă şi acum, l-a constituit prietenia care ne-a legat, pe amândoi, dar cu totul diferit şi autonom, de Dorin Teodorescu: acel tânăr ardelean sosit la Filologia craioveană, în 1968, cu o considerabilă şi, deopotrivă, selectivă bibliotecă în spate, cu posesia unei vocaţii de hermeneut singular şi căruia un destin ignar i-a sustras şansa unei deveniri ce se anunţa excepţionale.

Lui, lui Dorin Teodorescu, autorul unei mirabile monografii consacrate, încă în 1978, lui Ion Barbu, Bucur Demetrian i-a consacrat nu doar o admirabilă prietenie îngrijorată, ci şi tentative, din păcate doar parţial reuşite, de recuperare şi de reintroducere în circuitul literar.

Acum, sub spectrul acestei veşti de o tristeţe fără egal, bag seamă nu mai puţin neliniştit, că, iată, viaţa aceasta mai scurtă – şi mai simandicoasă decât acceptăm – ne joacă feste de o crasă ireverenţă: trecem unii pe lângă alţii, bolnavi de semeţia bietei noastre eternităţi întru nimic credibil, ratând vinovaţi împărtăşiri mai utile decât orice tardiv priveghi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031