v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Despre o deficienţă a politicii autohtone

8 decembrie 2016
Autor

Sloganul liberalilor din momentele lor de glorioasă istorie, „Prin noi înşine”, ar putea fi decăzut, în multele circumstanţe din trecutul nostru mai recent, şi la formula, mult mai „populară” şi, deci, mai aproape de adevărurile comune „Ca la noi la nimenea”. Corelez, aproape spontan, această butadă relaţională, cu invocarea frecventă, devenită o detestabilă cutumă, din partea unor politicieni, a… Europei. La care ne raportăm cu o dispoziţie de slugărnicie amintind de timpuri fanariote.

Paradoxal însă, nu o facem şi în exemplele bune, fructuoase, demne de preluat şi de experimentat. Un caz, cel la care vreau să mă opresc în contextul scrutinului electoral de duminica viitoare, este cel al alegerilor primare desfăşurate în cadrul unei formaţiuni politice când e vorba de a-şi desemna viitorul candidat – unic – pentru confruntarea cu adversarii săi pentru una din funcţiile reprezentative la nivel înalt. Se întâmplă în Franţa – chiar în aceste zile (partidul de centru-dreapta şi-a stabilit prin vot popular propriul candidat, iar stânga urmează, la rând, în zilele următoare) – se întâmplă în Italia, chiar dacă nu în toate partidele (Berlusconi, autoprezentat drept Iisus Hristos! nu intră în ecuaţie), iar proaspătul premier demisionar Matteo Renzi a câştigat o competiţie extrem de dură cu doi tineri colegi ai săi, preluând astfel şefia propriului partid şi, apoi, pe cea de şef al Executivului.

La noi, toate deciziile se iau „la centru”, adică în fiefurile forurilor diriguitoare (mai toate subsumabile, cel puţin prin acelaşi mecanism de inerţii ale mentalităţii comuniste!), excluzând, fireşte, congresele, şi aşa destul de rare şi nelipsite de spiritul de castă. Principiul dominant – şi păgubos – este acela că liderul are totdeauna dreptate. La nevoie sunt invocate, într-o succesiune aleatorie, unitatea, coeziunea, identitatea de…doctrină, toate ca antidoturi la riscul dezagregării şi a pierderii încrederii populare. Or, alternativa unor alegeri primare indică exact contrariul: căci competiţia internă în cadrul aceleiaşi formaţii e un atu semnificativ şi revelatoriu tocmai pentru potenţarea principiului democraţiei.

În aproape 27 de ani, dacă memoria nu mă înşală cumva, un astfel de exerciţiu n-a avut loc în politica noastră. Iar confruntarea din actuala campanie electorală îmi pare a proba, cu asupra de măsură, cât de util şi, până la urmă, câştigător în planul imaginii, ca să nu mai vorbim de un eventual succes la urne, s-ar fi dovedit.

Un exemplu mi se pare relevant. Şi, dacă PNL nici măcar nu şi l-a imaginat, optând, ca la poker pe un „as” ce s-ar putea întâmpla, aşa cum se şi prefigurează, să fie tocmai cartea cea mai greşită, la PSD a lipsit ideea în sine a unui astfel de act politic. Major şi cu o potenţă edificatoare dificil de negat. Să presupunem că, într-un proces de alegeri primare, s-ar fi confruntat toţi cei invocaţi acum, pe surse ori pe reţelele manipulatoare, de la Liviu Dragnea şi Victor Ponta, la Gabriela Firea, Rovana Plumb, Lia Olguţa Vasilescu şi oricare alt membru marcant al partidului. În faţa urnelor puse la dispoziţia – şi nu doar a pesediştilor cu carnet ori fără, ci al oricui ar fi dorit, într-o localitate ori alta, să-şi expună opţiunea (aşa s-a întâmplat în 2013 în Italia, când, la Partidul Democratic încă la Putere şi acum, s-a înregistrat un număr de votanţi care a transgresat limitele numerice ale formaţiunii). Miza, ori obiectivul unic şi precis, ar fi fost candidatul cel mai potrivit pentru funcţia de premier. Inutil să mai adaug că un astfel de mecanism ar fi de dorit chiar şi ca fază pregătitoare a unui congres în cadrul căruia ar urma să ratifice opţiunile populare, în sensul restrâns al termenului.

Ce s-ar obţine? Un imens plus de credibilitate ca semn al omologării unui act de profundă legitimitate. Ar fi oare măcar în viitorul apropiat posibilă o astfel de experienţă de calibrul unei expertize politice? Un pas spre remodelarea clasei politice în ansamblul ei pe care o revendicăm toţi? Înclin să cred că da. Mă tem însă că nu se va întâmpla prea curând. Ori poate chiar niciodată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

7 × = treizeci cinci

Arhiva

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031