Probă de cataclism

9 martie 2017
Autor

La 4 martie trecut s-au împlinit patru decenii de la cutremurul care a devastat România. Şi al cărui ecou, cu oroare-i liturgic-funebră care-mi scrijelează, uneori, în seri în care depresia hrănită de atâtea provocări ale prezentului tot mai insidios îmi bântuie memoria slăbită prin ani. S-a scris, ici-acolo, prin presă şi pe reţele de socializare despre acele clipe ale dezastrului. Mărturisesc că am rezistat ispitei. Dintr-un moment straniu şi greu explicabil în natura sa.

În căsuţa construită, prin anii 50 de către socrii mei, în Craiova, pe str. Călugăreni la nr. 37, în acele secunde ne-a surprins catastrofa. Cum soţia mea se afla gravidă cu întâiul copil, în a opta lună, am reuşit s-o scot şi s-o protejez de nenorocirea ce-mi părea, într-o fulgerare a subconştientului, iminentă. Aşa se face că personal grozăvia seismului am simţit-o şi trăit-o şi retrăit-o, oricât ar părea de ciudat, abia mai târziu.

Ca şi zilele trecute când, din localitatea Penne din regiunea Abruzzo, prietenul meu Mario Costantini, un artist şi o personalitate culturală reputată la el acasă şi care a rămas şi un prieten al Craiovei în urma vizitei sale aici prilejuită de o expoziţia de sculptură pe care i-am organizat-o la Galeria de Artă din Bănie, mi-a trimis un poem pe care-l ofer mai jos şi în care îmi pare a regăsi un fel de probă (a supravieţuirii) a cataclismelor devenite, parcă, mai lipsite de indulgenţe ca niciodată.

Căci după catastrofa seismelor repetate din Italia din ultimul an, a mai avut loc, relativ recent, acel dezastru cu prăbuşirea unui hotel „Rigopiano”, nu departe de localitatea Penne, distrus de o avalanşă montană de zăpadă şi în care şi-au pierdut viaţa câteva zeci de persoane, printre care şi conaţionali ai noştri.

Cum cititorul atent va putea cu uşurinţă sesiza, vocea care vorbeşte e a unui supravieţuitor – ori nu? – îngropat în moloz înfruntându-şi cu o gravă temeritate propria-i soartă.

 

 

Rigopiano

 

Mario Costantini

 

Aud zgomote, tot mai aproape,

Strigătele mele nu se aud

Zăpada vătuieşte sunete şi speranţe

Îmi ascult bătăile inimii, stinse şi materne,

Îmi revăd întreaga viaţă într-o clipită,

Mă-nmormântează aceste nesfârşite ore,

Mă rog şi astfel caut un strop de linişte,

Mă gândesc la copii şi la cei dragi,

Încet mă cuprinde gerul şi mor pe dinăuntru,

Cu secera sa moartea-i acolo,

Mă ţinteşte şi mă aşteaptă,

Vrea să mă ia cu ea, departe,

Şi tocmai atunci nu cedez şi trăiesc,

Aştept târnăcoapele bravilor oameni

Ce-mi ating părţi ale trupului

Iar fragila făclie devine foc.

 

Penne, 21 ianuarie 2017

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

martie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb   Apr »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031