Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

I. D. Sîrbu sau terapia de sine

Memoria ca sindrom al fericirii   Cum să-l uiţi pe I. D. Sîrbu când, odată ce l-ai
Citeşte

Eugen Negrici: Sub incidenţa spiritului creator

Când, în toamna anului 1966, am păşit, în ambientul abia înfiripat al noii alma mater
Citeşte

Italo Calvino: „profeţii” literare pentru mileniul trei

Premise metodologice*   În 1984, de-acum în plină glorie naţională şi internaţională, Italo Calvino primeşte, de
Citeşte

Pasolini:Visul unui centaur sau poetica corpului viu

“Cazul Pasolini” continuă, astăzi mai mult decât ieri să alimenteze multe dintre perplexităţile lumii literare
Citeşte

v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

9 mai 2018
Autor

[...]

 

Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della sera», 12 septembrie) aminteşte că în octombrie 1998, în galeria sa din New York, spre a participa la un protest general împotriva condamnării pentru obscenitate a unui anumit artist, pictorii expozanţi îşi acoperiseră cu toţii tablourile cu o cârpă neagră. Intrase la un moment dat prima vizitatoare, care-şi imaginase că se găseşte în faţa unui nou şi foarte original artist şi începuse să admire diversele tablouri negre, mai întâi de la distanţă, apoi de aproape luându-şi notiţe. Moment de încurcătură pentru Castelli care (interpretez eu) trebuie să se fi simţit un pic responsabil pentru acel echivoc, el care-şi obişnuise vizitatorii cu extreme ardenţe ale artei contemporane. Iar, pe de altă parte, dacă toate tablourile lui Klein sunt albastre, toate ale lui Manzoni albe, iar ale lui Rothki toate roşii, de ce nu şi toate acelea negre ale unui epigon al lor?

În «Corriere della sera» din 21 septembrie Tullio Pericoli îi cere lui Magris să se pronunţe asupra valorii acelui «objet trouvé» sau «ready made»: găsesc o bucată de lemn bine fasonat şi decid să-l interpretez ca şi când ar fi o operă a lui Ceroli, găsesc o bucată de postav negru, cătrănit şi ars, şi o privesc ca pe un tablou de Burri. Nu numai că Duchamp găsise  o pişătoare şi o expusese ca operă de artă, dar dacă am găsi o alta am privi-o ca şi când ar fi operă a lui Duchamp. Arta contemporana ne-a învăţat să explorăm ţesăturile sacilor sau încreţiturile de macadam şi e mai mult decât firesc ca în faţa unui adevărat sac sau a unei adevărate porţiuni de pietriş strâns grămadă, să le privim aşa cum arta ne-a învăţat să le vedem.

Adevărata întrebare este: după primul gest al primului artist ce ne-a învăţat să privim pânzele de sac este necesar să continuăm să le ignorăm în loc să acceptăm de-acum să ne bucurăm (potrivit lecţiei primite de la artă) de cele adevărate? Dacă există mistificare aici atunci ea constă în a continua să facem în galerie ceea ce de-acum noi am deprins să facem de unii singuri pe stradă.

Eu nu ştiu cum ar apărea într-o zi acele pânze negre. Ştiu că merita osteneala de a le admira dacă spuneau ele singure ceva ce noi, privind o pânză neagră, nu vom fi fost capabili încă să descoperim. În acest surplus de surpriză (şi de plăcere) consistă şi diferenţa dintre artă şi, dacă nu mistificaţie, atunci cel puţin superfluitate. Cu alte cuvinte, dacă înaintea unei pânze de sac în galerie artistul mă face să văd ţesături şi nuanţe de culoare pe care nimeni nu m-a determinat să le văd în sacii adevăraţi, atunci merita osteneala să expun acea operă.

 Traducere de George Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

− trei = 2

Arhiva

mai 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr   Ian »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031