v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

9 mai 2018
Autor

[...]

 

Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della sera», 12 septembrie) aminteşte că în octombrie 1998, în galeria sa din New York, spre a participa la un protest general împotriva condamnării pentru obscenitate a unui anumit artist, pictorii expozanţi îşi acoperiseră cu toţii tablourile cu o cârpă neagră. Intrase la un moment dat prima vizitatoare, care-şi imaginase că se găseşte în faţa unui nou şi foarte original artist şi începuse să admire diversele tablouri negre, mai întâi de la distanţă, apoi de aproape luându-şi notiţe. Moment de încurcătură pentru Castelli care (interpretez eu) trebuie să se fi simţit un pic responsabil pentru acel echivoc, el care-şi obişnuise vizitatorii cu extreme ardenţe ale artei contemporane. Iar, pe de altă parte, dacă toate tablourile lui Klein sunt albastre, toate ale lui Manzoni albe, iar ale lui Rothki toate roşii, de ce nu şi toate acelea negre ale unui epigon al lor?

În «Corriere della sera» din 21 septembrie Tullio Pericoli îi cere lui Magris să se pronunţe asupra valorii acelui «objet trouvé» sau «ready made»: găsesc o bucată de lemn bine fasonat şi decid să-l interpretez ca şi când ar fi o operă a lui Ceroli, găsesc o bucată de postav negru, cătrănit şi ars, şi o privesc ca pe un tablou de Burri. Nu numai că Duchamp găsise  o pişătoare şi o expusese ca operă de artă, dar dacă am găsi o alta am privi-o ca şi când ar fi operă a lui Duchamp. Arta contemporana ne-a învăţat să explorăm ţesăturile sacilor sau încreţiturile de macadam şi e mai mult decât firesc ca în faţa unui adevărat sac sau a unei adevărate porţiuni de pietriş strâns grămadă, să le privim aşa cum arta ne-a învăţat să le vedem.

Adevărata întrebare este: după primul gest al primului artist ce ne-a învăţat să privim pânzele de sac este necesar să continuăm să le ignorăm în loc să acceptăm de-acum să ne bucurăm (potrivit lecţiei primite de la artă) de cele adevărate? Dacă există mistificare aici atunci ea constă în a continua să facem în galerie ceea ce de-acum noi am deprins să facem de unii singuri pe stradă.

Eu nu ştiu cum ar apărea într-o zi acele pânze negre. Ştiu că merita osteneala de a le admira dacă spuneau ele singure ceva ce noi, privind o pânză neagră, nu vom fi fost capabili încă să descoperim. În acest surplus de surpriză (şi de plăcere) consistă şi diferenţa dintre artă şi, dacă nu mistificaţie, atunci cel puţin superfluitate. Cu alte cuvinte, dacă înaintea unei pânze de sac în galerie artistul mă face să văd ţesături şi nuanţe de culoare pe care nimeni nu m-a determinat să le văd în sacii adevăraţi, atunci merita osteneala să expun acea operă.

 Traducere de George Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şapte − = 6

Arhiva

mai 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr   Ian »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031