Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Umberto Eco - un incitant apel la cultivarea memoriei

Umberto Eco Dragă nepoate, învață pe de rost (articol apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La
Citeşte

RESTITUIRI

  Unde trăiesc ?[*] Cum gândesc ? Ce visează ? Poeţii italieni de azi ?   (Anchetă preluată din săptămânalul de
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

9 mai 2018
Autor

[...]

 

Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della sera», 12 septembrie) aminteşte că în octombrie 1998, în galeria sa din New York, spre a participa la un protest general împotriva condamnării pentru obscenitate a unui anumit artist, pictorii expozanţi îşi acoperiseră cu toţii tablourile cu o cârpă neagră. Intrase la un moment dat prima vizitatoare, care-şi imaginase că se găseşte în faţa unui nou şi foarte original artist şi începuse să admire diversele tablouri negre, mai întâi de la distanţă, apoi de aproape luându-şi notiţe. Moment de încurcătură pentru Castelli care (interpretez eu) trebuie să se fi simţit un pic responsabil pentru acel echivoc, el care-şi obişnuise vizitatorii cu extreme ardenţe ale artei contemporane. Iar, pe de altă parte, dacă toate tablourile lui Klein sunt albastre, toate ale lui Manzoni albe, iar ale lui Rothki toate roşii, de ce nu şi toate acelea negre ale unui epigon al lor?

În «Corriere della sera» din 21 septembrie Tullio Pericoli îi cere lui Magris să se pronunţe asupra valorii acelui «objet trouvé» sau «ready made»: găsesc o bucată de lemn bine fasonat şi decid să-l interpretez ca şi când ar fi o operă a lui Ceroli, găsesc o bucată de postav negru, cătrănit şi ars, şi o privesc ca pe un tablou de Burri. Nu numai că Duchamp găsise  o pişătoare şi o expusese ca operă de artă, dar dacă am găsi o alta am privi-o ca şi când ar fi operă a lui Duchamp. Arta contemporana ne-a învăţat să explorăm ţesăturile sacilor sau încreţiturile de macadam şi e mai mult decât firesc ca în faţa unui adevărat sac sau a unei adevărate porţiuni de pietriş strâns grămadă, să le privim aşa cum arta ne-a învăţat să le vedem.

Adevărata întrebare este: după primul gest al primului artist ce ne-a învăţat să privim pânzele de sac este necesar să continuăm să le ignorăm în loc să acceptăm de-acum să ne bucurăm (potrivit lecţiei primite de la artă) de cele adevărate? Dacă există mistificare aici atunci ea constă în a continua să facem în galerie ceea ce de-acum noi am deprins să facem de unii singuri pe stradă.

Eu nu ştiu cum ar apărea într-o zi acele pânze negre. Ştiu că merita osteneala de a le admira dacă spuneau ele singure ceva ce noi, privind o pânză neagră, nu vom fi fost capabili încă să descoperim. În acest surplus de surpriză (şi de plăcere) consistă şi diferenţa dintre artă şi, dacă nu mistificaţie, atunci cel puţin superfluitate. Cu alte cuvinte, dacă înaintea unei pânze de sac în galerie artistul mă face să văd ţesături şi nuanţe de culoare pe care nimeni nu m-a determinat să le văd în sacii adevăraţi, atunci merita osteneala să expun acea operă.

 Traducere de George Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

noua − 2 =

Arhiva

mai 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr   Ian »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031