v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Refo(r)fomiştii?

9 august 2013
Autor

Departe de a se fi atestat în rândul vreunui domeniu cu clamate virtuţi ştiinţifice, politica – praxisul politologiei – continuă să se mai manifeste, cu deosebire astăzi, mai aproape de cea mai veche profesiune din această lume. De la Toqueville încoace, cu elogiul său entuziast consacrat unei democraţii incipiente şi, deci, genuine, libertatea şi statul de drept şi-au disputat, pendulând între dramă şi tragedie, măsura perfecţiunii ca ideal tangibil şi pe cea a imperfecţiunii ca sindrom al neputinţei ori al eşecului. Şi de o parte şi de alta, tronează sindromul unei neputinţe înscrise, tot ce se poate, în destinul uman.

Că libertatea – ca şi democraţia – nu e nici dar, nici vocaţie, ci doar un drept obţinut prin eforturi nu o dată plătite cu preţul vieţii e un adevăr pe cât de evident pe atât de ignorat. Formula lui Sartre din tinereţea sa dezangajantă – condamnaţi la libertate – departe de a-şi fi epuizat veracitatea e mai actuală decât oricând. Substituind dreptul de a revendica, în numele propriei experienţe de viaţă, fie şi un abur al adevărului ce-şi conservă, irefutabil, statutul său de nălucă, cu dreptul de a urla, indistinct şi răpciugos, pretinse îndreptăţiri cazuale a devenit deja un năucitor modus vivendi: retorica, îmbălsămată licenţios, deşi mai puţin pernicioasă, cum pare, surclasează chiar şi populismul unei clase politice a cărei degradare e deopotrivă şi cauză şi efect al degradării societăţii etalându-şi emfatic gustul morbid al apocalipticului.

Privind cu ceva mai mare atenţie la scena politică – şi în general publică – câteva constatări, destul de amare, se impun de la sine. Întâi de toate, se ignoră, probabil mai mult din nepricepere şi superficialitate decât din vreo voinţă, că, oricât ar părea de straniu, în decembrie 1989 libertatea ni s-a livrat prin …decret. Şi asta, desigur, în numele miilor de vieţi sacrificate pe altarul curat al unui ideal căruia ulterior avea să i se sustragă şi fundamentul şi legitimitatea. La fel – mă tem – s-a întâmplat şi cu democraţia: în locul instituţionalizării ei structurale, în respectul unei naturalităţi organice şi în refuzul jocurilor artificioase, ne-am trezit cu un fel de sistem cartelat manevrat, cu stângăcii eclatante, de către nişte actori majoritar păpuşari, asumându-şi regia unei distribuţii a rolurilor în numele unor discutabile procese elective.

Edificator mi se pare, în acest context, invocarea, cu pretenţie de program …politic, reformelor. În consecinţă, am traversat, în douăzeci şi patru de ani (a nu se uita: un răstimp egal cu detestatul ev ceauşist!), un lung şi alambicat şir de „reforme”, deturnate, până la urmă, în deşertul al cărui miros înecăcios ne otrăveşte. Decretate, de sus, cu acel desfrâu logoreic al populismului deşănţat, reformele acestea n-au cunoscut, în fapt, decât firavele începuturi: pale ale unor năzuinţe niciodată structurate în vreun proiect viabil, au sucombat sub povara propriului elan retoric. Consecinţele s-au dovedit însă încă şi mai mari decât dacă ele n-ar fi fost începute: sistemul educaţiei şi al sănătăţii resimt, din greu, nevolnicia unei „comedii” înscenate cu ingredientele unui „joc” bicisnic şi al unor „jucători” cu o bună ştiinţă a cacialmalei.

Şi dacă, iarăşi, privirea în decorul zdrenţuit al politicii dâmboviţene îşi alocă un plus de spirit analitic, cu lejeritate se impune constatarea că, actorii aceia – sau aceştia – ai … reformelor trâmbiţate, n-au fost şi nu sunt decât nişte …refo(r)mişti. Căci într-o sărăcie generalizată – şi la rândul ei, decretată cotidian – foamea e nu numai anticamera maladiei, ci şi un resort de pricopseală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

5 × = partuzeci cinci

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031