v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Ioane d’arc şi miţele bastoane mediatice

10 august 2016
Autor

Răsfoind, cât se poate de selectiv, presa noastră cotidiană aflată într-o degringoladă egală, dacă nu chiar mai mare, decât clasa politică şi societatea ale căror destine ingrate le deplânge, mi se întâmplă destul de des să dau peste câte o partitură a vreunui solist pe care şi orchestra, aşa improvizată cum e, preferă să-l livreze, cu tot molozul „stilistic”, publicului. Eventual, şi acesta, redus la o condiţie de afon, predispus să aplaude, cu mâinile deconectate de la nişte presupuse reguli ale unei percepţii ghidate deontologic.

Surprinzător sau nu, de la o vreme s-au înmulţit partiturile unor soliste, multe dintre ele autopropulsate în roluri de ioane d’arc (minusculele nu sunt întâmplătoare!) „căzute” fără să-şi dea seama în roluri de… miţe baston. Sau bastoane, de vreme ce limbajul nu depăşeşte ţăţismul de iarmaroc mutat, cum se pare, prin coclaurile unor redacţii în care îşi chivernisesc, cum pot, simbriile date de nişte patroni distribuiţi în clanuri şi oferite la pachet cu „directivele” de… comenzi: irefutabil mixate politic şi, uneori, cu pretenţii „ideologice”, nedepăşind bemolul lătrăturilor.

Pură întâmplare să dau luni dimineaţă, pe seite-ul unui cotidian cu pretenţii de „îndreptar” central în ale deontologiei, peste un titlu care, cu un pic de exigenţă, ar fi fost replicat destinatarului chiar de la nivelul unei gazete de perete. Titlul e acesta; „Dragnea Liviu, fă puţină linişte ca să auzi ceva: tu ai uitat că eşti doar un PSD-ist condamnat la puşcările? Noi, nu”.

Doamne iartă-mă, mi-am zis, duduia semnatară, de care, mărturisesc smerit, nu ştiam mai mult decât interferarea cu totul accidentală a semnăturii prin spaţiul virtual (alias Ramona Ursu), nu prea arată a fi în treaba ei. Un astfel de titlu nu-l merită nicio compunere la vreun liceu seral, e ca girafa care „nu se există”, iar pentru cine, mai concesiv, nu mi-ar împărtăşi opinia, nu-mi rămâne decât să caute ceva similar prin toată presa, inclusiv tabloidă, de pe meridianele Europei, la care tocmai astfel de „însufleţiţi” jurnalişti jură că se raportează.

Că altă „stilistică” duduia asta, despre care aflu că are, la activ, un parcurs jurnalistic atât de bogat încât îi trezeşte uimirea ei înseşi), nu posedă o dovedeşte chiar trimiterea la un alt titlu anunţat într-un interstiţiu al celui citat care sună astfel:”Tovarăşu’ Oprea, fii puţin atent aici: eşti un hoţ la fel ca Ponta.Pu…”. Şi nu, nu-i nicio eludare a noastră, punctele de suspensie se găsesc acolo, gata să fie completate, ad libitum, cum se zice, de către cititorul nu neapărat can-can-ist.

Şi asta nu-i tot, fiindcă nici nu se putea ca, pornind la drum cu o astfel de titrare, la ce ne-am putea aştepta dacă nu la o beşteleală de un mahalagism sub preţul tărâţelor, căci mălaiul îşi are preţul lui. Nici vorbă adică de vreun rest de decenţă, sub pretextul vreunei devoalări investigative (documentar, aflu că duduia e ahtiată după…investigaţii), ori al vreunei abordări analitice.

Nu, incipit-ul e cât se poate de ageamist, duduia are ce are cu…comuniştii, başca securiştii, nimeni alţii decât „tovarăşii” Dragnea, Ponta, Oprea şi PSD-iştii lor. Se înţelege că anticomuniştii ar fi niscaiva Blaga, Videanu, Boc, Băsescu ori Stolojan, unii pe care prin 89, pe când duduia Ramona şi-ar fi putut schimba pantalonaşii scurţi cu Victoraş ori cu Liviuţă (Dragnea), probabil cu câteva clase gimnaziale mai sus), ăilalţii chiar erau nişte „tovarăşi”, care pe la şefii de vămi, care pe la cârme de vapoare, care prin cele mai înalte organisme economico-politice ale fostului regim.

Fapt e însă că, dacă tot e vorba de mafiotism şi de afaceri necurate – căci, aşa cum am tot evocat în acest spaţiu decretarea morţii ideologiilor de către reputaţi gânditori occidentali – mă întreb ce relaţie s-ar putea stabili între una( unii şi alta), adică între „comunişti” şi jaful ţărişoarei pe „cadavrul” căreia jeleşte, aiuritor, duduca jurnalistă? Când acuzi o formaţiune ce se pretinde de stânga dar declară băţoasă că a antamat cele mai liberale proiecte şi programe pe principiile economiei de piaţă acuzaţia de „comunism” e mai mult decât atac stupid ivit din nişte frustrări istericale pe care nicio stilistică, oricât de hazardată, precum cea a exhibiţiei editorialiste de mai sus n-o mai susţine. E o afurisenie de o gratuitate galopantă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

2 + doi =

Arhiva

august 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031