„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

11 mai 2018
Autor

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări şi evenimente – patruzeci de ani de la asasinarea, de către un grup de anarhişti din temutele Brigăzi Roşii, a marelui om politic italian după sechestrarea sa într-un apartament din Roma. Ca în alte deloc puţine cazuri din istoria mai veche ori mai recentă, şi de această dată oribilul act terorist a rămas şi azi un insidios mister. Miercuri, în toată Italia, s-au desfăşurat alte manifestări publice, de la cel mai înalt nivel instituţional până la organizaţii şi comunităţi civice, prilejuite de Ziua victimelor terorismului. Italia, se ştie, a fost, decenii la rând, teatrul nefast al unor asasinate teribile cărora le-au căzut victime politicieni şi magistraţi, intelectuali şi numeroşi cetăţeni mai mult ori mai puţin vinovaţi implicaţi în afacerile oneroase ale clanurilor mafiote.

Despre Aldo Moro şi despre sfârşitul său tragic s-au scris cărţi, s-au realizat filme, s-au făcut investigaţii cu un rar gust al cazuisticii demne de pagini celebre ale istoriografiei universale. În câteva rânduri am scris şi eu despre tragicul eveniment ca şi despre personalitatea exemplară a victimei. Revin acum sub impactul unei cărţi recente apărute la prestigioasa editură milaneză Feltrinelli, sub semnătura unui jurnalist de top, Marco Damilano, cronicar parlamentar pentru mulţi ani şi, în prezent, director al cunoscutului săptămânal L`Espresso.

Titlul, întâi de toate, e provocator şi, în acelaşi timp, sfidător la adresa politicii de azi, în liniile sale generale şi la un palier mondial: 16 martie 1978. Un atomo de verità: Aldo Moro e la fine della politica.

Provocator, aşadar, dezamăgiţi şi contrariaţi, cum suntem, faţă de politicienii noştri cei de toate zilele; sfidător, la adresa lor, invitaţi, chiar şi fără vreo şansă, ocupaţi cum sunt cu cozeriile găştilor setate pe oribilul principiu al „fidelităţii”, să-şi decanteze, fie şi câteva clipe, măcar oportunitatea lor de a se afla în… treabă. Adică în treaba politicii.

Ceea ce surprinde şi impune înainte de orice în masiva carte a jurnalistului italian (altminteri un apreciat autor de cărţi istoriografice) e chiar structura sa, cumva atipică. Căci, aşa cum declara zilele trecute într-un interviu autorul însuşi, „Nu e un studiu istoric (…) şi nici un roman, am încercat să fac o călătorie în memorie care e şi o călătorie fizică, mă deplasez în diferite locuri din Italia şi nu doar, folosind cuvântul eu fiindcă totul începe de la o scenă: sunt un copil şi trec cu microbuzul şcolii mele elementare pe strada Mario Fani cu douăzeci de minute înainte de masacrul din 16 martie 1978. În acea zi, am scris, m-am făcut om mare”. E adevărat, se mai spune, copiii de atunci martori ai acelui terifiant masacru au devenit mari ca persoane, însă democraţia nu a devenit mai adultă, aşa cum îşi imagina Moro, dimpotrivă, a luat-o îndărăt.

Care ar fi – încă demnă de reţinut şi de învăţat – lecţia lui Aldo Moro? Principiul primar ar fi acela că democraţia e o tensiune şi nu o cucerire odată pentru vecie. El susţinea că un politician înţelept trebuie să facă opoziţie mai întâi – şi mai intransigent – în propriul partid. Iată cum îşi reprezenta Moro actul politic la vârsta de 27 de ani: „…locul nostru e în opoziţie, sarcina noastră e dincolo de politică. Noi nu avem aspiraţii să guvernăm. (…) Noi vrem să fim liberi, liberi în toată libertatea spiritului…” A nu se uita că o astfel de poziţie era a unui tânăr lider al unui partid, demo-creştin, aflat la putere. Aşadar, la guvernare.

Cândva, în deplină maturitate şi, iarăşi, şef al unei formaţiuni la putere, acelaşi Moro articula, îndeosebi ca mesaj pentru proprii săi companioni din partid: „Daţi-mi pe de o parte un milion de voturi şi pe de altă parte luaţi-mi un atom de adevăr şi eu voi fi astfel un perdant”.

Iată fraza cu care autorul îşi încheie cartea. O frază al cărui substrat s-ar cuveni să întreţină insomniile politicienilor de azi. Insomnii care – dacă totuşi le au – sunt mei curând întreţinute de afacerile din cârdăşiile partinice (şi transpartinice) în care orgoliile de o gratuitate fudulă zburdă prin coclaurile, nu ale acelei tensiuni inerente autenticei democraţii, ci ale tertipurilor unor băieţi deştepţi, dar cărora inteligenţa, când şi câtă au, le devine povară.

Iar dacă ipotetic nu e (încă) vorba de sfârşitul politicii, cu siguranţă că noi trăim azi în plin amurg al ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

2 − = zero

Arhiva

mai 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr   Ian »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031