Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

I. D. Sîrbu sau terapia de sine

Memoria ca sindrom al fericirii   Cum să-l uiţi pe I. D. Sîrbu când, odată ce l-ai
Citeşte

Eugen Negrici: Sub incidenţa spiritului creator

Când, în toamna anului 1966, am păşit, în ambientul abia înfiripat al noii alma mater
Citeşte

Italo Calvino: „profeţii” literare pentru mileniul trei

Premise metodologice*   În 1984, de-acum în plină glorie naţională şi internaţională, Italo Calvino primeşte, de
Citeşte

Pasolini:Visul unui centaur sau poetica corpului viu

“Cazul Pasolini” continuă, astăzi mai mult decât ieri să alimenteze multe dintre perplexităţile lumii literare
Citeşte

v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

11 mai 2018
Autor

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări şi evenimente – patruzeci de ani de la asasinarea, de către un grup de anarhişti din temutele Brigăzi Roşii, a marelui om politic italian după sechestrarea sa într-un apartament din Roma. Ca în alte deloc puţine cazuri din istoria mai veche ori mai recentă, şi de această dată oribilul act terorist a rămas şi azi un insidios mister. Miercuri, în toată Italia, s-au desfăşurat alte manifestări publice, de la cel mai înalt nivel instituţional până la organizaţii şi comunităţi civice, prilejuite de Ziua victimelor terorismului. Italia, se ştie, a fost, decenii la rând, teatrul nefast al unor asasinate teribile cărora le-au căzut victime politicieni şi magistraţi, intelectuali şi numeroşi cetăţeni mai mult ori mai puţin vinovaţi implicaţi în afacerile oneroase ale clanurilor mafiote.

Despre Aldo Moro şi despre sfârşitul său tragic s-au scris cărţi, s-au realizat filme, s-au făcut investigaţii cu un rar gust al cazuisticii demne de pagini celebre ale istoriografiei universale. În câteva rânduri am scris şi eu despre tragicul eveniment ca şi despre personalitatea exemplară a victimei. Revin acum sub impactul unei cărţi recente apărute la prestigioasa editură milaneză Feltrinelli, sub semnătura unui jurnalist de top, Marco Damilano, cronicar parlamentar pentru mulţi ani şi, în prezent, director al cunoscutului săptămânal L`Espresso.

Titlul, întâi de toate, e provocator şi, în acelaşi timp, sfidător la adresa politicii de azi, în liniile sale generale şi la un palier mondial: 16 martie 1978. Un atomo de verità: Aldo Moro e la fine della politica.

Provocator, aşadar, dezamăgiţi şi contrariaţi, cum suntem, faţă de politicienii noştri cei de toate zilele; sfidător, la adresa lor, invitaţi, chiar şi fără vreo şansă, ocupaţi cum sunt cu cozeriile găştilor setate pe oribilul principiu al „fidelităţii”, să-şi decanteze, fie şi câteva clipe, măcar oportunitatea lor de a se afla în… treabă. Adică în treaba politicii.

Ceea ce surprinde şi impune înainte de orice în masiva carte a jurnalistului italian (altminteri un apreciat autor de cărţi istoriografice) e chiar structura sa, cumva atipică. Căci, aşa cum declara zilele trecute într-un interviu autorul însuşi, „Nu e un studiu istoric (…) şi nici un roman, am încercat să fac o călătorie în memorie care e şi o călătorie fizică, mă deplasez în diferite locuri din Italia şi nu doar, folosind cuvântul eu fiindcă totul începe de la o scenă: sunt un copil şi trec cu microbuzul şcolii mele elementare pe strada Mario Fani cu douăzeci de minute înainte de masacrul din 16 martie 1978. În acea zi, am scris, m-am făcut om mare”. E adevărat, se mai spune, copiii de atunci martori ai acelui terifiant masacru au devenit mari ca persoane, însă democraţia nu a devenit mai adultă, aşa cum îşi imagina Moro, dimpotrivă, a luat-o îndărăt.

Care ar fi – încă demnă de reţinut şi de învăţat – lecţia lui Aldo Moro? Principiul primar ar fi acela că democraţia e o tensiune şi nu o cucerire odată pentru vecie. El susţinea că un politician înţelept trebuie să facă opoziţie mai întâi – şi mai intransigent – în propriul partid. Iată cum îşi reprezenta Moro actul politic la vârsta de 27 de ani: „…locul nostru e în opoziţie, sarcina noastră e dincolo de politică. Noi nu avem aspiraţii să guvernăm. (…) Noi vrem să fim liberi, liberi în toată libertatea spiritului…” A nu se uita că o astfel de poziţie era a unui tânăr lider al unui partid, demo-creştin, aflat la putere. Aşadar, la guvernare.

Cândva, în deplină maturitate şi, iarăşi, şef al unei formaţiuni la putere, acelaşi Moro articula, îndeosebi ca mesaj pentru proprii săi companioni din partid: „Daţi-mi pe de o parte un milion de voturi şi pe de altă parte luaţi-mi un atom de adevăr şi eu voi fi astfel un perdant”.

Iată fraza cu care autorul îşi încheie cartea. O frază al cărui substrat s-ar cuveni să întreţină insomniile politicienilor de azi. Insomnii care – dacă totuşi le au – sunt mei curând întreţinute de afacerile din cârdăşiile partinice (şi transpartinice) în care orgoliile de o gratuitate fudulă zburdă prin coclaurile, nu ale acelei tensiuni inerente autenticei democraţii, ci ale tertipurilor unor băieţi deştepţi, dar cărora inteligenţa, când şi câtă au, le devine povară.

Iar dacă ipotetic nu e (încă) vorba de sfârşitul politicii, cu siguranţă că noi trăim azi în plin amurg al ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

noua − 8 =

Arhiva

mai 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr   Ian »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031