Confruntarea reîncălzeşte Războiul Rece: „mort” şi „resuscitat”

11 iulie 2016
Autor

 

Războiul rece (cine îşi mai aduce aminte că sintagma datează din 1947 propusă de americanii Bernard Baruch şi Walter Lipmann ca prealabilă condiţie de conservare a unei posibile confruntări militaro-nucleare între cele două blocuri constituite după devastatorul Război Mondial?) nu doar că n-a luat sfârşit, la începutul ultimului deceniu al trecutului secol, ci a continuat şi s-a redefinit pe coordonate numai în aparenţă „noi”, în fapt, nu substanţial diferite de cele anterioare. Mai mult decât atât, nu lipsesc voci, mai mult ori mai puţin autorizate, în lume şi chiar la noi care, departe de a-i cânta prohodul, îi exaltă resurecţia.

Despre o aiuritoare declaraţie de acest gen aparţinând analistului „oracular” de pe la Oradea, Cozmin Guşe, am scris nu demult. Pentru el, nu ştiu ce angajament al SUA militar pentru noi ar atesta tocmai reîntoarcerea zisului „război rece” în care ne-am regăsi…fericiţi.

Că lucrurile nu stau deloc aşa s-a putut constata zilele trecute la reuniunea NATO de la Varşovia. Şi nu neapărat fiindcă România, lăsată ca de obicei pe margine, n-a primit mai mult decât nişte resturi din lăudatul, în ultimii zece ani, pact Bucureşti-Washington, ci mai ales datorită ambiguităţilor decizionale ce-au desenat poziţii, pe alocuri, antagoniste.

S-a vorbit de retractilitatea franceză faţă de diabolizarea Rusiei, lăsând pe dinafară reticenţele Germaniei d-nei Merkel în privinţa strategiei „Mării Negre” şi s-a ignorat cu totul rolul activ, de remodelare a Alianţelor (NATO ca şi UE), pe care şi l-a asumat premierul Matteo Renzi, reuşind, potrivit unor agregaţii ale presei europene, să-şi asocieze Roma Berlinului şi Parisului în cadrul unui triumvirat cu rază lungă de acţiune în destinul comunitar al Europei.

Vorbind despre război, el n-a lipsit şi nu lipseşte din lumea contemporană, cum de altfel nu prea a cunoscut, după anii Cincizeci, decât cel mult scurte intervale, mai curând de scrutare şi de reaşezare de poziţii decât de pace propriu-zisă. Că a fost vorba de Coreea ori de Vietnam, istoria a tranşat ceea ce era de tranşat, lăsând însă alte părţi conflictuale (prin locuri ceva mai izolate, ca să nu mai vorbim de America Latină ori de cea Centrală) încă în stare de „şantier istoriografic”.

Iată însă că, începând chiar cu decretarea sfârşitului războiului rece, conflictele s-au reaprins, în forme şi în locuri diferite ca şi raţiunile care le-au declanşat. Şi nu sunt puţini analiştii şi politologii care constată că, de la primul război în Golf, din 1990, trecând prin atentatul din 11 septembrie 2001 şi până azi, SUA se află, în toţi aceşti 26 de ani, într-o serie de războaie neîntrerupte: războaie tradiţionale cu armată pe teren, ca în Afganistan şi de două ori în Irak, războaie de poziţionare şi control în Oceanul Indian, războaie secrete, precum cele din fostul bloc sovietic, războaie de sprijin ca în Siria şi în Africa şi operaţiuni speciale precum cele din Libia ori cele în numele luptei contra Terorismului.

Aşadar, aproape trei decenii în care maşina militară a USA a pus în joc numere incredibile şi volume de oameni, de arme, de cercetări tehnologice şi de bani. Dimensiunea lor reală e departe de a fi cunoscută, însă cel puţin datele publice furnizate sunt deja ameţitoare. În anul fiscal 2016, ca să ne oprim la câteva exemple, Armata USA e compusă din 475 mii soldaţi, Garda Naţională numără 342 mii unităţi. Cu toate acestea, şeful Statului major al armatei, generalul Raymond Odierno, declara anul trecut că „O armată compusă din 980 de mii (un milion de fapt, n.ns.) nu va putea satisface toate obiectivele DFG (Defense Strategie Guidance) şi nu va fi în stare să răspundă multiplelor provocări pentru protecţia intereselor naţionale”. El intervenea în urma unei reduceri de 7 procente a bugetului Apărării propus atunci care presupunea disponibilizarea unui număr de cca 60 mii de oameni.

Un buget ce depăşeşte, în realitate, cifre de trilioane de dolari, dar nu se insistă asupra imenselor pierderi de vieţi omeneşti (se avansează cifra de 1,300.000 de victime numai în teatrele de război din Orientul Mijlociu), însă sociologi şi critici ai acestei politici insistă , de o vreme, asupra consecinţelor nefaste induse în ţesutul social al Ţării.

Dincolo de victimele propriu-zise, sute de mii sunt americani scoşi din destinul unei existenţe normale, iar concluzia, reală şi tragică deopotrivă, este că SUA s-au schimbat în aceşti ultimi treizeci de ani de o manieră alarmantă şi aproape exclusiv ca urmare a unei stări beligerante, un şir de războaie nu toate şi nu de fiecare dată dublate de o legitimitate credibilă.

E o stare difuză în rândul populaţiei şi tocmai de aceea riscul omologării unui Salvator (un fals profet, ca atâţia alţii în lunga istorie a speciei noastre), care ar putea să fie taman „aventurierul” Trump, e o predicţie mai înfiorătoare decât pare. Şi decât se spune.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

iulie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun   Aug »
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031