Punct şi de la… mijloc!

11 decembrie 2016
Autor

La ora când scriu aceste rânduri nu sunt cunoscute rezultatele scrutinului electoral de ieri. Şi, deci, nu ştiu cine a câştigat şi cine a pierdut, cine va prelua hăţurile societăţii noastre dragi care, cu părere de rău, arată tot mai mult ca o „mârţoagă”!

Nu-i momentul potrivit nici pentru cine ştie ce analize umplute cu savantlâcuri simandicos-elitiste, cu atât mai mult cu cât campania în sine a fost una amorţită, fiindcă au lipsit confruntările faşă în faţă – şi mai ales cele faţă în faţă cu electoratul viu, nu cel telematic – preferinţele rămânând tot acuzaţiile reciproc „avantajoase”, cu nu puţine elucubraţii scandaloase şi cu trimiteri la „mititica”.

Două mi se par adevărurile crude, de luat în seamă şi de digerat din ceea ce se profilează la orizontul zilei de mâine. De mâine când, într-o stare de ceva mai multă normalitate, şi câştigătorii şi învingătorii ar trebui să-şi sumeţească mânecile, cum se spune în popor, să-şi revizuiască, dacă e posibil şi mai ales dacă sunt dispuşi, şi calitatea minţii şi să treacă la treabă. Şi întrucât o clasă politică nouă, cum s-a cerut, nu e o posibilitate reală, poate şi pentru că n-are cum să nu ne semene, iar noi suntem aşa cum suntem, ne cam aşteaptă pe toţi aceeaşi sarcină: de a ne reapuca de treabă fie şi acum, în al doisprezecelea ceas – care de fapt va număra curând 27 de ani, vârsta unui om matur şi stăpân pe propria-i vrere.

Nu pretind – şi să nu (mai) pretindem nici unul dintre noi, de la vlădică la opincă –  că aş vrea vreun partid „al meu”, nu-mi doresc nici vreun „guvern al meu”, ci instituţii ale unui stat în sfârşit conştient şi decis că e la dispoziţia oamenilor, a milioanelor care au ieşit ieri la vot şi le-au încredinţat soarta.

 

Recitesc, la ceasul unei după-amiezi aproape blânde, mai îngăduitoare decât merităm, mai vechi şi mai noi consideraţii ale unei personalităţi, în opinia mea, excepţionale, dr. Călin Georgescu, preşedintele în exerciţiu al Clubului de la Roma, şi mă simt oarecum buimăcit de veracitatea lor cu valoarea unor axiome de neocolit.

Nu împărtăşesc la acelaşi palier de credinţă prezenţa unui conspiraţionism anti-românesc în formele de-acum invocate, dar cred în tentativele, deseori reuşite, fie şi nu neapărat programate, de spălare a minţilor. Căci dacă naţionalismul –  nu cel gregar, nici cel revizionist, nici traco-getic ori cum s-ar mai numi – e de negândit în lumea comunicării globale, renunţarea la el, în forma acelui robust filon de patriotism autentic ce ne-a călăuzit într-o lungă şi dramatică istorie, mi se pare un abandon impardonabil al dreptului la propria-ne fiinţă. Care nu poate fi europeană mai înainte de a fi românească.

Iată însă ce susţine sociologul mai sus citat în cuvinte dificil de contrazis fără a nu ne ruşina de nevolnicia noastră.

După 1990, statul român s-a privatizat şi nu mai poate răspunde corpului social, pentru că nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere voturile. Cine deţinea, înainte de 1989, controlul informativ al obiectivelor economice a trecut din barca comunistă în cea a capitalismului extractiv, însuşindu-şi, prin „privatizare“, ceea ce deţinea sub control în comunism. Şi nimeni nu spune nimic. Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

 

Aşadar, să luăm aminte şi să nu uităm nicio clipă că trăim într-o ţară binecuvântată, dacă nu de vreo divinitate şi cu atât mai puţin de mâna omului, atunci de misterioasa Natură care ne-a dăruit o zestre cum puţini au. N-am citit niciun program partinic în această campanie şi, fie şi conferindu-le legitimitatea pe care creatorii şi susţinătorii lor le revendică, mi se pare că cheia adevăratei noastre regăsiri nu în ele subzistă, ci în disponibilitatea – mereu comună, adică general împărtăşită şi asumată, indiferent de falsele pretenţii „ideologice” – şi în curajul de a le pune în aplicare. Simplificând mecanismele legislative şi dând de pământ cu sufocanta birocraţie, a sosit, iată, vremea să ne apucăm de treabă. Nu în virtutea unei legislaturi, a vreunui program de patru ani, nici a unor recomandări – din păcate, deseori imperative – ale unor organisme trans-naţionale -, ci a nevoii de a face pasul înainte, cu gândul la viitor, cu sufletul îngemănat cu cel al acestui neam căruia nimic şi nimeni nu i-a dat pe degeaba, dar i-a luat şi continuă să-i ia cu o neruşinare nemărginită.

Iar cei ce vor prelua exerciţiul Puterii de mâine să ia şi ei aminte că e cazul să renunţe – apropo de discursul proastelor moşteniri – la strigătul-enunţ „Punct şi de la capăt”, ci mai degrabă, invitându-şi adversarii de ieri la un act de autentică solidaritate, să se gândească la ipoteza că e prea târziu să ne mai jucăm de-a Ţara de patru anişori, mai ales că pretenţia cezarică a Puterii e în sine prădalnică. Prin urmare, Punct şi de (pe undeva) de unde-am rămas. Adică, de pe la mijloc. Într-o continuitate a lucrurilor bune, oricât de puţine şi indiferent de cine au fost gândite şi propuse.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi   Ian »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031