v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

12 ianuarie 2019
Autor

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

 George Popescu

 Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți în acest secol”, cum îl consacra Gianfranco Contini, marele critic și filolog, s-a stins din viață în localitatea venetă, Conegliano, la 18 octombrie 2011, la vârsta patriarhală de 90 de ani, la peste o jumătate de veac de la debutul, în 1951, cu volumul Dentro il paesaggio. Dispariția sa s-a constituit într-un bun prilej de omagiere a uneia dintre vocile poetice inconfundabile ale Italiei şi nu numai. Iar tentativele n-au lipsit, totuși: vizitat, chiar în ultimii ani ai existenței sale retrase de câțiva reporteri, de la marile cotidiane, în bârlogul său trevisian, un sat, dacă mai poate fi vorba de așa ceva, Pieve di Soligo, din nord-estul italic, pe care cel mai ilustru locuitor al său nu l-a abandonat niciodată, manifestările n-au depășit atributele circumstanțialului. Retras, în spatele peisajului din care n-a ieșit cu adevărat decât pe verticală, în sus și în jos, mereu înarmat cu instrumentariile ultrafine ale limbajului poetic, autorul Frumuseții și al celor IX Egloge  s-a mulțumit să facă pe dascălul de liceu în zona sa natală, când ar fi putut, subtil intelectual și exeget norocos al poeziilor altora, să onoreze catedre ale unor universități celebre. Sărbătorit și la vârsta octogenară n-au lipsit surprizele și evenimentele, nu altele decât acelea, unicele, capabile să-i confere unui destin poetic soclul operei perene: editarea unui nou volum de versuri, cu titlul Sovrimpressioni, inaugurând astfel o nouă vârstă a colecției «Lo Specchio» a editurii milaneze Mondadori, un masiv volum de Poesie prose scelte, ca și o antologie, în două volume, a scrierilor sale critice, în populara dar selecta colecție «Oscar saggi» a aceleiași edituri, sub titlul Scritti sulla letteratura.

Un izolat, în sensul strict al cuvântului, Zanzotto n-a fost, totuși, niciodată în lunga sa activitate: laureat al Facultății de Litere a Universității din Padova, ca mulți alți iluștri scriitori și prieteni ai săi, a continuat să fie o prezență în peisajul literaturii peninsulare; a colaborat la prestigioase reviste și populare jurnale, la televiziune, s-a implicat, cu acea măsură proprie unui poet decis să nu-și trădeze și să nu-și abandoneze niciodată arealul, geografic și, mai ales, liric, s-a bucurat, în plus, de aprecierile celor mai autorizați confrați, de la Ungaretti, Montale, Caproni și Pasolini, până la criticii cei mai exigenți precum Gianfranco Contini, Maria Corti, Cesare Segre ori Stefano Agosti. N-au lipsit, printre aceștia și printre alți numeroși și nu mai puțin exigenți, câțiva care l-au situat peste cota valorică a unui Montale, reclamând în regim de urgență Nobelul pentru literatură.

Izolarea, câtă a fost și este, trebuie căutată exclusiv în singularitatea acestei figuri ieșite din rând, contra-curentului, s-a spus: fiindcă, dacă încă de la debut, s-a vorbit de continuarea liniei ermetic-ungarettiene, ce nu era numai contra-curentului, în vremea «angajării» intelectuale și a neorealismului excesiv, dar chiar o sfidare, Zanzotto s-a reținut și atunci când neo-avangarda și experimentalismul «novisssimilor» de la începutul anilor ’60 l-au ademenit, curtându-l, ca și pe Pasolini, cu o ardoare căreia puțini i-ar fi rezistat. Asta nu înseamnă că el, poetul, n-a fost, spre a spune astfel, în tonul noilor urgențe de renovatio a poeziei.

Dimpotrivă, nici unul dintre cei ce provocau atunci insidios orizontul de așteptare n-a fost mai sfidător ca Zanzotto; dar de fiecare dată, a făcut-o în nume propriu și în numele unui proiect singular și liminar. Nimeni ca el, în ultimele cinci decenii, în Italia și, poate, în lume, n-a experimentat atât de profund limitele limbajului poetic: de la fascinația, schimbată nu o dată în teroare, a semnificantului, trecând prin volutele unui plonjon (aprecierea e a lui Montale însuși) psihanalitic în hăul ființei re-aduse la originea sa magmatică, până la resuscitarea dialectului, în efortul de a regăsi, pe grundul redus sub-zero, al Absenței, umbra, măcar, a bâlbâielii, ca embleme veritabile ale numirii imposibile, a Lumii, și a Subiectului (Absent) în spațiul obscur al Selvei dantești. Ori al dezastrului.(…)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

+ unu = 5

Arhiva

ianuarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai   Feb »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031