* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

12 ianuarie 2019
Autor

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

 George Popescu

 Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți în acest secol”, cum îl consacra Gianfranco Contini, marele critic și filolog, s-a stins din viață în localitatea venetă, Conegliano, la 18 octombrie 2011, la vârsta patriarhală de 90 de ani, la peste o jumătate de veac de la debutul, în 1951, cu volumul Dentro il paesaggio. Dispariția sa s-a constituit într-un bun prilej de omagiere a uneia dintre vocile poetice inconfundabile ale Italiei şi nu numai. Iar tentativele n-au lipsit, totuși: vizitat, chiar în ultimii ani ai existenței sale retrase de câțiva reporteri, de la marile cotidiane, în bârlogul său trevisian, un sat, dacă mai poate fi vorba de așa ceva, Pieve di Soligo, din nord-estul italic, pe care cel mai ilustru locuitor al său nu l-a abandonat niciodată, manifestările n-au depășit atributele circumstanțialului. Retras, în spatele peisajului din care n-a ieșit cu adevărat decât pe verticală, în sus și în jos, mereu înarmat cu instrumentariile ultrafine ale limbajului poetic, autorul Frumuseții și al celor IX Egloge  s-a mulțumit să facă pe dascălul de liceu în zona sa natală, când ar fi putut, subtil intelectual și exeget norocos al poeziilor altora, să onoreze catedre ale unor universități celebre. Sărbătorit și la vârsta octogenară n-au lipsit surprizele și evenimentele, nu altele decât acelea, unicele, capabile să-i confere unui destin poetic soclul operei perene: editarea unui nou volum de versuri, cu titlul Sovrimpressioni, inaugurând astfel o nouă vârstă a colecției «Lo Specchio» a editurii milaneze Mondadori, un masiv volum de Poesie prose scelte, ca și o antologie, în două volume, a scrierilor sale critice, în populara dar selecta colecție «Oscar saggi» a aceleiași edituri, sub titlul Scritti sulla letteratura.

Un izolat, în sensul strict al cuvântului, Zanzotto n-a fost, totuși, niciodată în lunga sa activitate: laureat al Facultății de Litere a Universității din Padova, ca mulți alți iluștri scriitori și prieteni ai săi, a continuat să fie o prezență în peisajul literaturii peninsulare; a colaborat la prestigioase reviste și populare jurnale, la televiziune, s-a implicat, cu acea măsură proprie unui poet decis să nu-și trădeze și să nu-și abandoneze niciodată arealul, geografic și, mai ales, liric, s-a bucurat, în plus, de aprecierile celor mai autorizați confrați, de la Ungaretti, Montale, Caproni și Pasolini, până la criticii cei mai exigenți precum Gianfranco Contini, Maria Corti, Cesare Segre ori Stefano Agosti. N-au lipsit, printre aceștia și printre alți numeroși și nu mai puțin exigenți, câțiva care l-au situat peste cota valorică a unui Montale, reclamând în regim de urgență Nobelul pentru literatură.

Izolarea, câtă a fost și este, trebuie căutată exclusiv în singularitatea acestei figuri ieșite din rând, contra-curentului, s-a spus: fiindcă, dacă încă de la debut, s-a vorbit de continuarea liniei ermetic-ungarettiene, ce nu era numai contra-curentului, în vremea «angajării» intelectuale și a neorealismului excesiv, dar chiar o sfidare, Zanzotto s-a reținut și atunci când neo-avangarda și experimentalismul «novisssimilor» de la începutul anilor ’60 l-au ademenit, curtându-l, ca și pe Pasolini, cu o ardoare căreia puțini i-ar fi rezistat. Asta nu înseamnă că el, poetul, n-a fost, spre a spune astfel, în tonul noilor urgențe de renovatio a poeziei.

Dimpotrivă, nici unul dintre cei ce provocau atunci insidios orizontul de așteptare n-a fost mai sfidător ca Zanzotto; dar de fiecare dată, a făcut-o în nume propriu și în numele unui proiect singular și liminar. Nimeni ca el, în ultimele cinci decenii, în Italia și, poate, în lume, n-a experimentat atât de profund limitele limbajului poetic: de la fascinația, schimbată nu o dată în teroare, a semnificantului, trecând prin volutele unui plonjon (aprecierea e a lui Montale însuși) psihanalitic în hăul ființei re-aduse la originea sa magmatică, până la resuscitarea dialectului, în efortul de a regăsi, pe grundul redus sub-zero, al Absenței, umbra, măcar, a bâlbâielii, ca embleme veritabile ale numirii imposibile, a Lumii, și a Subiectului (Absent) în spațiul obscur al Selvei dantești. Ori al dezastrului.(…)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şapte − 4 =

Arhiva

ianuarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai   Feb »
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031