* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Istoria și lapsus memoriae

12 septembrie 2016
Autor

 

S-au scurs, deci, patru secole şi un sfert de la moartea voievodului Mihai Viteazul, scurt timp după acea temerară tentativă de a aduce sub sceptrul său unic şi memorabil cele trei provincii româneşti despărţite nu doar de munţi şi de vitregii externe voinţei lor, ci şi de vrajbe şi gelozii interioare. Acum după ce am păşit binişor şi oarecum mahmuri într-un nou veac şi un nou mileniu, când Istoria pare că devine, vorba poetului, o cârpă de şters lampa cu ea, faptele Viteazului domnitor român, pornit de pe scaunul Băniei în aventura sa aproape don-quijotescă nu mai are, din nefericire, nici ecoul şi nici reverberaţiile de mai demult. Fără a nutri nostalgia campaniilor ideologice de pe vremea regimului comunist şi chiar fără regretul efluviilor naţionaliste de pe la începutul trecutului secol, figura şi faptele domnitorului stau mai curând sub semnul nemotivat al derizoriului în care ne ducem existenţa cotidiană.

Când în plenul nu ştiu cărei academii americane trei savanţi se chinuiesc să-şi convingă confraţii în favoarea clonării umane, când rachete balistice cu simandicoase încărcături nucleare brăzdează spaţiul cosmic în căutarea unor ţinte de dimensiunea unor mari ţări sau a unor continente, când în jurul nostru, la fiece pas, omul pare să-şi fi asumat cu ridicolă semeţie rolul de hominis lupus, a-l pomeni pe Mihai Viteazul ca pe un martir al neamului seamănă cu un gest de o gratuitate bezmetică. Căci ce ne mai spune Istoria acum, când, din an în an, ţâşnesc de prin arhivele secrete ale ei documente arestate de regimuri vremelnice şi, sub pagoda unor impulsuri de tot artificiale, se rescriu pagini, dacă nu capitole întregi? Şi cine mai are răgazul astăzi să-şi întoarcă privirile, de la praful de pe tobă al atâtor mode şi modele detracate, multe dintre ele de import, spre pilde de vitejie, de jertfă şi de martiraj al atâtor eroi risipiţi prin pulberile veacurilor ce-au trecut?

A vorbi, azi, de Mihai Viteazul e ca şi cum, spre a-l parafraza pe Arghezi, a-i striga într-o peşteră goală. Asta şi fiindcă bicicliştii veacului, ai noului veac şi mileniu, desigur, sunt prea grăbiţi ca să mai asculte. Şi, totuşi. Unicul gest merituos, dar şi acesta pulverizat de indiferenţa cvasi-generalizată s-a petrecut în august 2001, în Aula Magna a Academiei Române, într-o adunare solemnă. Şi s-a făcut cu virtutea, cu elanul, cu pioşenia şi cu tactul revendicate şi meritate de tragedia şi măreţia celor două clipe: a celei care a fost, odinioară, pe Câmpia Turzii, când falnicul Voievod român s-a prăbuşit secerat mişeleşte de securea trădării, şi a celei de azi când zdrenţuiţi în sărăcia unui prezent infirm, cătăm a ne regăsi măcar umbra a ceea ce fost-am cândva şi, poate, nu mai vom fi nicicând.

Acolo, în Aula Academiei Române, câteva personalităţi de elită ale istoriografiei româneşti au omagiat figura, oricum atipică, a marelui voievod. Să ne amintim, totuşi, că atunci, la tribuna omagială s-au succedat Ion Iliescu şi regele Mihai I. Un semn, oricât de stingher, că împăcarea între români încă mai poate veni, că nu s-a risipit de tot şansa reconcilierii noastre cu noi înşine. O împăcare însă ce n-avea să dureze nici cât lectura câtorva pagini dintr-un manual de istorie, fiindcă peste doar câţiva ani, într-o altă Aulă şi o altă tribună, a Parlamentului, un alt preşedinte a refuzat să se alăture Regelui după ce în prealabil îl distribuise cameleonic în rândul „trădătorilor de Ţară”.

Recitind discursul regal, la un sfert de veac distanţă, regăsesc, cu oarece înfrigurare, una dintre realităţile cele mai stânjenitoare pe care le trăim de atunci încoace şi, probabil, de multe alte secole: vrajba şi vrăjmășia cuibărite înăuntrul ţării, pândind hidoase în ungherele sufletelor noastre de români refuzând reconcilierea: Cu propria Istorie. Şi ACASă.

Căci dincolo de starea industriei, a economiei, de sărăcia majorităţii în contrast cu îmbogăţirea nesăţioasă a unei minorităţi tot mai  hulpave, un adevăr axiomatic presează din interstiţiile trecutului nostru istoric: regăsirea de noi înşine ca un comandament fără de care prezentul, viitorul, ca şi trecutul de altfel, refuză să-şi dezvăluie chipurile. Iar fără a le vedea ne va fi tot mai greu, dacă nu de-a dreptul cu neputinţă, să dăm consistenţă speranţei pe care ar trebui s-o culegem din faptele eroice ale străbunilor, din pildele lui Mihai-voievod.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

1 + = şapte

Arhiva

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug   Oct »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930