Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Mircea Popescu – un cărturar român neresemnat

Două consistente volume cu un caracter miscelaneu fatalmente impus de un destin ingrat atestă cât
Citeşte

Umberto Eco: elogiul erorilor care schimbă lumea

La doar câteva zile de la despărţirea de Umberto Eco continuă, mai ales în spaţiul
Citeşte

Un "jurnal" textualizant al lui Dracula sau o poveste postmodernă a lui Vlad Ţepeş

Când mi-a căzut întâia oară sub ochi cartea lui Marin Mincu Il diario di Dracula,
Citeşte

Intemperanţa ca stare poetică

aporeme (Autograf nr.1/ 2005) George Popescu Intemperanţa ca stare poetică   Intempestiv şi insurgent, în măsura în care ceea
Citeşte

RESTITUIRI

Dante Maffia, Constantin Udroiu la Sorbona Notă   Mărturisesc cu un sentiment de jenă (greu pardonabil chiar şi în
Citeşte

Blog/Notes RESTITUIRI

Un act inconștient de subminare a istoriei George Popescu   Mărturisesc, am ajuns în punctul nevralgic în care
Citeşte

RESTITUIRI (Articol apărut în revista „Ramuri”, nr. 3, martie 1991, p. 4.)   George Popescu   De la conştiinţa crizei
Citeşte

Despre ceea ce nu mai trebuie demonstrat!

Şi la urma urmei ce anume mai era de demonstrat? Ce anume nu ştiam cu
Citeşte

Absenteismul – o maladie recrudescentă

Dincolo de rezultatele alegerilor locale parţiale desfăşurate duminica trecută şi mai înainte ca formaţiunile politice
Citeşte

„Ciuma roşie” – o gratuită blasfemie

Epitetul acesta, de „ciumă roşie”, poate să-şi fi avut o anume validitate în primii ani
Citeşte

Despre grava maladie a primatului

Mărturisesc din capul locului că mi-a displăcut dintotdeauna pretenţia, prezentă şi activă în viaţa de
Citeşte

Despre suferinţă

Cu siguranţă că suferea de Alzeimer vecinul pe care, în de-acum îndepărtata-mi copilărie, îl priveam
Citeşte

Sindromul cumetriei în politica dâmboviţeană

N-am scris demult despre politichia internă (căci de Politică, în semnificaţia sa consacrată istoric şi
Citeşte

Noi tehnologii spre o „gaură neagră intelectuală”.

Notam, în articolul de ieri, că unicul progres înregistrat la summit-ul G7 din localitatea siciliană
Citeşte

N. BALOTĂ – A FI PE CALE

  Aventura intelectuală a lui N. Balotă, începută cu decenii în urmă în ambianţa specifică a
Citeşte

Un summit G7 inutil spre o lume tot mai instabilă

A fost nevoie de acest summit a celor şapte granzi de pe Terra (în absenţa
Citeşte

Al. Piru şi emblema autorităţii

Sperăm, dacă nu s-a decis nimic până în prezent, ca, măcar din toamnă, 2017 să
Citeşte

Înapoi, la clasici…

Am scris nu demult, în această rubrică despre nevoia re-lecturii operelor care ne-au marcat, într-un
Citeşte

I.D. SÎRBU – CAPTAŢIA MEMORIEI

  I. D. Sîrbu rămâne, orice s-ar spune, un caz singular al literaturii române: autor, printre
Citeşte

„Ciuma roşie” – o gratuită blasfemie

13 iunie 2017
Autor

Epitetul acesta, de „ciumă roşie”, poate să-şi fi avut o anume validitate în primii ani postdecembrişti, pe vremea când, transformând peste noapte hazliul CPUN într-un partid în perspectiva primelor alegeri decretate (abuziv) drept „libere”, Ion Iliescu şi camarila sa încă mai visau şi sperau la o cosmetizare a vechiului regim comunist, într-o variantă titoisto-dubcekiană.

După douăzeci şi şapte de ani de atunci, calificativul prestat de nişte creieraşe uitate în nişte învechite şi mlăştinoase tranşee ale unui anticomunism post-festum nu e doar lipsit de veracitate, ci, în opinia mea, şi complet contraproductiv: o bagatelă concurând glumiţele nesărate de prin nişte dispute cenacliste.

Intrând uşurel-uşurel (spre a nu speria galonaţi trompetişti ai formulei acuzatoare) în fondul problemei, descoperim fără prea multă osteneală o contradicţie majoră chiar în substanţa unei astfel de catalogări. Căci aceiaşi propagatori ai acuzei sunt şi cei care îi consideră şi-i definesc pe liderii năbădăioasei formule drept „moşieri”, miliardari, „baroni”, într-un cuvânt„oligarhii” ce şi-au făcut averi fabuloase pe spinarea… poporului.

Întrebarea ce se înfiripă e derutantă în simplitatea ei şi, pe deasupra, generatoare a unei veritabile brambureli, de data asta în rândul acuzatorilor: cum e oare posibil ca nişte „comunişti” sadea – căci expresia „ciuma roşie” tocmai asta sugerează – să fie şi „moşieri”, „baroni”, membri ai unei burghezii de invidiat prin averi, unele cu adevărat fabuloase?  La o privire mai atentă, se poate constata că nu prea mai există vreun lider din protipendada pesedistă, îndeosebi după perioada lui Iliescu (rămas, izolat, „sărac”, însă nu neapărat şi… „curat”, fiindcă şi sub oblăduirea sa s-au îngrămădit spre soclul puterii numeroşi inşi avizi de afaceri oneroase şi, desigur, de Putere! ), căruia i se pot identifica poziţii de sorginte „comunistă”, într-o descendenţă, să-i zicem, ceauşistă. Căci de vreun fundament marxist nici nu poate fi vorba.

Fireşte că un astfel de discurs nu-i exclude nici pe cei aliniaţi la dreapta, mulţi dintre cu state ori cel puţin deţinători de carnete roşii, alţii şefi prin nu ştiu de organe, organizaţii şi instituţii, iar o parte consistentă, cu portdrapelul băsist, deconectaţi, cu somptuoasele lor averi, de la pesedism şi, traversând cu paşi înverşunaţi traseele comode şi benefice o vreme ale pdlismului, iată-i, astăzi, înscrişi, cu un simandicos aplomb, în liberalismul Brătienilor.

Într-o altă ordine, nici includerea, aluzivă ori făţişă, a „ciumaţilor roşii” într-o ameninţătoare cârdăşie cu Rusia şi cu putinismul nu-şi găseşte niciun indiciu de credibilitate. O dată, fiindcă, aşa cum remarca un mare gânditor francez devenit celebru prin analizele sale anti-comuniste şi anti-sovietice, şi lui Putin căruia, departe de a mai fi un „comunist”, i se sustrag chiar şi atributele de… stânga. Un oligarh, el însuşi, peste un imperiu dominat şi jecmănit de o şleahtă de oligarhi, distribuiţi şi aceştia între un pro ori contra: ambele personalizate, în linie ţaristă.

Şi atunci, care să fie mobilul uzului în exces al acestei formule incluzând în ea atitudini atât de revolute? Un exerciţiu retardat, uitat prin cutele unor comportamente considerate, cu peste două decenii în urmă, de bon ton şi induse în spaţiul public de un cerc restrâns de elite, ele însele disimulându-şi absenţa oricărei revolte contra sistemului în care, cei mai gălăgioşi, s-au scăldat în zone călduţe? O simplă şi bană remitenţă anti-sistem?

Tot ce e posibil, dar atunci lipseşte repulsia faţă de oricare Guvernare-Putere, ale cărei tare nu se dovedesc întru nimic diferite faţă de cele ale unei imaginare stângi. Şi spun imaginare, fiindcă, în afara unor discursuri marcat populiste şi, de altfel, egal distribuite în tot spectrul nostru politic, e dificil de identificat ceva cu adevărat de stânga pe linia unei vechi şi tumultoase istorii încărcate lupta pentru idealuri – de egalitate, libertate, uniate şi bunăstare – în care mai vechea social-democraţie occidentală şi-a cantonat forţa şi menirea.

Şi încă un  paradox: când o majoritate din cei mai veneraţi gânditori din Occident decretează moartea ideologiilor, chiar şi atunci când unora dintre ei nu le lipseşte un alean nostalgic, când social-democraţiile europene, multe desprinse din arii comuniste (Italia, Spania, în parte Franţa, ca să nu mai vorbim de laburismul lui Corbyn), revendică obstinat centru şi, pe deasupra, susţin şi aplică măsuri specifice dreptei, uneori chiar neo-liberiste, întrebarea ce sens şi ce interes mai are acuzaţia de „ciumă roşie” intră într-un carusel al absurdului. Ori rămâne doar pe linia unui propagandism ieftin, nu mai puţin caraghios decât sloganele comunistoide. De mai ieri ori de acum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şapte − = 6

Arhiva

iunie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai   Aug »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930