v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

„Ciuma roşie” – o gratuită blasfemie

13 iunie 2017
Autor

Epitetul acesta, de „ciumă roşie”, poate să-şi fi avut o anume validitate în primii ani postdecembrişti, pe vremea când, transformând peste noapte hazliul CPUN într-un partid în perspectiva primelor alegeri decretate (abuziv) drept „libere”, Ion Iliescu şi camarila sa încă mai visau şi sperau la o cosmetizare a vechiului regim comunist, într-o variantă titoisto-dubcekiană.

După douăzeci şi şapte de ani de atunci, calificativul prestat de nişte creieraşe uitate în nişte învechite şi mlăştinoase tranşee ale unui anticomunism post-festum nu e doar lipsit de veracitate, ci, în opinia mea, şi complet contraproductiv: o bagatelă concurând glumiţele nesărate de prin nişte dispute cenacliste.

Intrând uşurel-uşurel (spre a nu speria galonaţi trompetişti ai formulei acuzatoare) în fondul problemei, descoperim fără prea multă osteneală o contradicţie majoră chiar în substanţa unei astfel de catalogări. Căci aceiaşi propagatori ai acuzei sunt şi cei care îi consideră şi-i definesc pe liderii năbădăioasei formule drept „moşieri”, miliardari, „baroni”, într-un cuvânt„oligarhii” ce şi-au făcut averi fabuloase pe spinarea… poporului.

Întrebarea ce se înfiripă e derutantă în simplitatea ei şi, pe deasupra, generatoare a unei veritabile brambureli, de data asta în rândul acuzatorilor: cum e oare posibil ca nişte „comunişti” sadea – căci expresia „ciuma roşie” tocmai asta sugerează – să fie şi „moşieri”, „baroni”, membri ai unei burghezii de invidiat prin averi, unele cu adevărat fabuloase?  La o privire mai atentă, se poate constata că nu prea mai există vreun lider din protipendada pesedistă, îndeosebi după perioada lui Iliescu (rămas, izolat, „sărac”, însă nu neapărat şi… „curat”, fiindcă şi sub oblăduirea sa s-au îngrămădit spre soclul puterii numeroşi inşi avizi de afaceri oneroase şi, desigur, de Putere! ), căruia i se pot identifica poziţii de sorginte „comunistă”, într-o descendenţă, să-i zicem, ceauşistă. Căci de vreun fundament marxist nici nu poate fi vorba.

Fireşte că un astfel de discurs nu-i exclude nici pe cei aliniaţi la dreapta, mulţi dintre cu state ori cel puţin deţinători de carnete roşii, alţii şefi prin nu ştiu de organe, organizaţii şi instituţii, iar o parte consistentă, cu portdrapelul băsist, deconectaţi, cu somptuoasele lor averi, de la pesedism şi, traversând cu paşi înverşunaţi traseele comode şi benefice o vreme ale pdlismului, iată-i, astăzi, înscrişi, cu un simandicos aplomb, în liberalismul Brătienilor.

Într-o altă ordine, nici includerea, aluzivă ori făţişă, a „ciumaţilor roşii” într-o ameninţătoare cârdăşie cu Rusia şi cu putinismul nu-şi găseşte niciun indiciu de credibilitate. O dată, fiindcă, aşa cum remarca un mare gânditor francez devenit celebru prin analizele sale anti-comuniste şi anti-sovietice, şi lui Putin căruia, departe de a mai fi un „comunist”, i se sustrag chiar şi atributele de… stânga. Un oligarh, el însuşi, peste un imperiu dominat şi jecmănit de o şleahtă de oligarhi, distribuiţi şi aceştia între un pro ori contra: ambele personalizate, în linie ţaristă.

Şi atunci, care să fie mobilul uzului în exces al acestei formule incluzând în ea atitudini atât de revolute? Un exerciţiu retardat, uitat prin cutele unor comportamente considerate, cu peste două decenii în urmă, de bon ton şi induse în spaţiul public de un cerc restrâns de elite, ele însele disimulându-şi absenţa oricărei revolte contra sistemului în care, cei mai gălăgioşi, s-au scăldat în zone călduţe? O simplă şi bană remitenţă anti-sistem?

Tot ce e posibil, dar atunci lipseşte repulsia faţă de oricare Guvernare-Putere, ale cărei tare nu se dovedesc întru nimic diferite faţă de cele ale unei imaginare stângi. Şi spun imaginare, fiindcă, în afara unor discursuri marcat populiste şi, de altfel, egal distribuite în tot spectrul nostru politic, e dificil de identificat ceva cu adevărat de stânga pe linia unei vechi şi tumultoase istorii încărcate lupta pentru idealuri – de egalitate, libertate, uniate şi bunăstare – în care mai vechea social-democraţie occidentală şi-a cantonat forţa şi menirea.

Şi încă un  paradox: când o majoritate din cei mai veneraţi gânditori din Occident decretează moartea ideologiilor, chiar şi atunci când unora dintre ei nu le lipseşte un alean nostalgic, când social-democraţiile europene, multe desprinse din arii comuniste (Italia, Spania, în parte Franţa, ca să nu mai vorbim de laburismul lui Corbyn), revendică obstinat centru şi, pe deasupra, susţin şi aplică măsuri specifice dreptei, uneori chiar neo-liberiste, întrebarea ce sens şi ce interes mai are acuzaţia de „ciumă roşie” intră într-un carusel al absurdului. Ori rămâne doar pe linia unui propagandism ieftin, nu mai puţin caraghios decât sloganele comunistoide. De mai ieri ori de acum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

7 − = patru

Arhiva

iunie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai   Aug »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930