Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Umberto Eco - un incitant apel la cultivarea memoriei

Umberto Eco Dragă nepoate, învață pe de rost (articol apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La
Citeşte

RESTITUIRI

  Unde trăiesc ?[*] Cum gândesc ? Ce visează ? Poeţii italieni de azi ?   (Anchetă preluată din săptămânalul de
Citeşte

ANDREA ZANZOTTO «CEI OPTZECI DE ANI NEVROTICI AI MEI PETRECUŢI ÎN DEMONTAREA CUVINTELOR»

«CEI OPTZECI DE ANI NEVROTICI AI MEI PETRECUŢI ÎN DEMONTAREA CUVINTELOR»   (Interviu realizat de Franco Marcoaldi,
Citeşte

Avangarda vs experimentalism sau în căutarea autenticităţii scriiturii

Termenul de avangardă ca atare are, la începuturile sale, o conotaţie negativă, dacă este să
Citeşte

PAUL CELAN.SPINUL ÎN CARNE SAU IDENTITATEA PIERDUTĂ.

Destinul postum al poeziei lui Paul Celan conservă datele şi, în mare parte, structura şi
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Mircea Popescu – un cărturar român neresemnat

Două consistente volume cu un caracter miscelaneu fatalmente impus de un destin ingrat atestă cât
Citeşte

Umberto Eco: elogiul erorilor care schimbă lumea

La doar câteva zile de la despărţirea de Umberto Eco continuă, mai ales în spaţiul
Citeşte

„Ciuma roşie” – o gratuită blasfemie

13 iunie 2017
Autor

Epitetul acesta, de „ciumă roşie”, poate să-şi fi avut o anume validitate în primii ani postdecembrişti, pe vremea când, transformând peste noapte hazliul CPUN într-un partid în perspectiva primelor alegeri decretate (abuziv) drept „libere”, Ion Iliescu şi camarila sa încă mai visau şi sperau la o cosmetizare a vechiului regim comunist, într-o variantă titoisto-dubcekiană.

După douăzeci şi şapte de ani de atunci, calificativul prestat de nişte creieraşe uitate în nişte învechite şi mlăştinoase tranşee ale unui anticomunism post-festum nu e doar lipsit de veracitate, ci, în opinia mea, şi complet contraproductiv: o bagatelă concurând glumiţele nesărate de prin nişte dispute cenacliste.

Intrând uşurel-uşurel (spre a nu speria galonaţi trompetişti ai formulei acuzatoare) în fondul problemei, descoperim fără prea multă osteneală o contradicţie majoră chiar în substanţa unei astfel de catalogări. Căci aceiaşi propagatori ai acuzei sunt şi cei care îi consideră şi-i definesc pe liderii năbădăioasei formule drept „moşieri”, miliardari, „baroni”, într-un cuvânt„oligarhii” ce şi-au făcut averi fabuloase pe spinarea… poporului.

Întrebarea ce se înfiripă e derutantă în simplitatea ei şi, pe deasupra, generatoare a unei veritabile brambureli, de data asta în rândul acuzatorilor: cum e oare posibil ca nişte „comunişti” sadea – căci expresia „ciuma roşie” tocmai asta sugerează – să fie şi „moşieri”, „baroni”, membri ai unei burghezii de invidiat prin averi, unele cu adevărat fabuloase?  La o privire mai atentă, se poate constata că nu prea mai există vreun lider din protipendada pesedistă, îndeosebi după perioada lui Iliescu (rămas, izolat, „sărac”, însă nu neapărat şi… „curat”, fiindcă şi sub oblăduirea sa s-au îngrămădit spre soclul puterii numeroşi inşi avizi de afaceri oneroase şi, desigur, de Putere! ), căruia i se pot identifica poziţii de sorginte „comunistă”, într-o descendenţă, să-i zicem, ceauşistă. Căci de vreun fundament marxist nici nu poate fi vorba.

Fireşte că un astfel de discurs nu-i exclude nici pe cei aliniaţi la dreapta, mulţi dintre cu state ori cel puţin deţinători de carnete roşii, alţii şefi prin nu ştiu de organe, organizaţii şi instituţii, iar o parte consistentă, cu portdrapelul băsist, deconectaţi, cu somptuoasele lor averi, de la pesedism şi, traversând cu paşi înverşunaţi traseele comode şi benefice o vreme ale pdlismului, iată-i, astăzi, înscrişi, cu un simandicos aplomb, în liberalismul Brătienilor.

Într-o altă ordine, nici includerea, aluzivă ori făţişă, a „ciumaţilor roşii” într-o ameninţătoare cârdăşie cu Rusia şi cu putinismul nu-şi găseşte niciun indiciu de credibilitate. O dată, fiindcă, aşa cum remarca un mare gânditor francez devenit celebru prin analizele sale anti-comuniste şi anti-sovietice, şi lui Putin căruia, departe de a mai fi un „comunist”, i se sustrag chiar şi atributele de… stânga. Un oligarh, el însuşi, peste un imperiu dominat şi jecmănit de o şleahtă de oligarhi, distribuiţi şi aceştia între un pro ori contra: ambele personalizate, în linie ţaristă.

Şi atunci, care să fie mobilul uzului în exces al acestei formule incluzând în ea atitudini atât de revolute? Un exerciţiu retardat, uitat prin cutele unor comportamente considerate, cu peste două decenii în urmă, de bon ton şi induse în spaţiul public de un cerc restrâns de elite, ele însele disimulându-şi absenţa oricărei revolte contra sistemului în care, cei mai gălăgioşi, s-au scăldat în zone călduţe? O simplă şi bană remitenţă anti-sistem?

Tot ce e posibil, dar atunci lipseşte repulsia faţă de oricare Guvernare-Putere, ale cărei tare nu se dovedesc întru nimic diferite faţă de cele ale unei imaginare stângi. Şi spun imaginare, fiindcă, în afara unor discursuri marcat populiste şi, de altfel, egal distribuite în tot spectrul nostru politic, e dificil de identificat ceva cu adevărat de stânga pe linia unei vechi şi tumultoase istorii încărcate lupta pentru idealuri – de egalitate, libertate, uniate şi bunăstare – în care mai vechea social-democraţie occidentală şi-a cantonat forţa şi menirea.

Şi încă un  paradox: când o majoritate din cei mai veneraţi gânditori din Occident decretează moartea ideologiilor, chiar şi atunci când unora dintre ei nu le lipseşte un alean nostalgic, când social-democraţiile europene, multe desprinse din arii comuniste (Italia, Spania, în parte Franţa, ca să nu mai vorbim de laburismul lui Corbyn), revendică obstinat centru şi, pe deasupra, susţin şi aplică măsuri specifice dreptei, uneori chiar neo-liberiste, întrebarea ce sens şi ce interes mai are acuzaţia de „ciumă roşie” intră într-un carusel al absurdului. Ori rămâne doar pe linia unui propagandism ieftin, nu mai puţin caraghios decât sloganele comunistoide. De mai ieri ori de acum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şase + 4 =

Arhiva

iunie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai   Aug »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930