v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

RESTITUIRI:MAMEI, LA ŞAIZECI DE ANI…

13 august 2016
Autor

Neîndoielnic, Sfânta Marie Mare e, prin tradiţie, cea mai mare sărbătoare, după Paşti şi Crăciun, în tradiţia noastră ortodoxă, dar şi în cea creştină, în general. Că, tot prin tradiţie, se spunea că în substanţa ei „meteorologică” se ivesc, într-un alfabet al firii tainice, ascunse aparenţelor, abia vizibile semne ale toamnei e un adevăr uitat în lumea tâlcuirilor satului de-acum probabil predat Istoriei.

În ce mă priveşte, sărbătoarea aceasta sfântă mi-a fost mereu creuzetul în care am lăcătuit figura mamei pe care o chema Maria. Şi de fiecare dată, în apropierea ei, a sărbătorii, pe neştiute, fiinţa-mi întreagă îi reclamă chipul şi identitatea-i unică – prin statutul originar şi universal de MAMĂ – şi ca şi când aş recădea într-un eres deshumat din propriu-mi traseu biografic – mă întorc la Ea ca la un izvor şi izvod al tămăduirii. O fac, de data aceasta, restituind un poem apărut în mai 1989, în revista „Ramuri”, dar scris, cum regăsesc într-o notă a manuscrisului, în august 1987, la împlinirea vârstei de 60 de ani şi la un an de când fusese atinsă de maladia Parkinson căreia avea să-i supravieţuiască încă (doar) 10, într-o succesiune de suferinţe ce s-au transferat iremediabil şi în destinul meu.

 

MAMEI, LA ŞAIZECI DE ANI…

 

Nu mai poţi urca şi coborî treptele. Nici pe cele trei prea şubrede

ale bucătăriei de vară în care mai demult ţi-ai instalat un pat simplu

de scîndură – o voluntară pregătire pentru ce va să fie, mi-ai spus.

Însă nici treptele tale nu le mai urci ori cobori: destinul, dacă aşa

se cheamă plaga în care cuţitul zilelor tale străluceşte ca o reptilă

destinul. deci, îşi cîntă perfid aşteptata-i izbîndă. Prea timpurie,

totuşi – gîndesc temător să nu-mi citeşti gîndul. Dar tu, frumoasă

încă în acest trudit schelet pe care-i recunosc de la o mie de leghe,

îmi contempli gîndul cu ochiul însîngerat care nu te-a amăgit

niciodată. “Se apropie ceasul”, îmi spui legănîndu-te în   trupul   tău

ca-ntr-un   mausoleu   de   cea  mai   pură marmoră

„Eşti ca o regină asiatică”, îţi spun: “priveşte-ţi seminţia, astăzi,

din calmul înaltei victorii”. Surîzi. Ştirbă. Iţi duci ruşinată mîna

la gură: n-ai   purtat   niciodată   placa   dentară,   nu   ţi-au   plăcut

obiectele străine, nici cele de adîncă trebuinţă. Încă iubeşti adularea,

elogiile fie şi mincinoase – dar numai  pe ale  mele.   Surîd  şi  eu,

nu  mai  puţin ruşinat, căci ochiu-mi lăuntric înfometează şi plînge.

Cum  să  mă  apăr ?   In   ce grai ?   Am  păstrat  puţine cuvinte

doar pentru tine: cîteva substantive viclene şi nici un predicat.

Cu ele îţi vorbesc. Cu înţelesurile lor străvechi. “Ce-ţi fac copiii ?” -

întrebi şi întrebarea ta abureşte pereţii. „Bine”, iţi răspund.

Privirea-ţi timorată sapă-n adîncu-mi, mă sfredeleşte, mă arde, mă înăbuşă.

Nu-ţi rezist. “Ai mai slăbit!”-  îmi spui gîngăvind. .”Pierzi nopţile. Ai grijă”.

“Da, am grijă. Voi avea grijă”-, promit. Şi iarăşi o îmbrăţişez

cu privirea sfîşiată de spaimă şi nu cutez să-i spun că zece douăzeci de ani

poate din existenţa mea necheltuită îi ofer spre a putea încă să-şi îndrepte spatele

şi să urce şi să coboare – fie şi numai o dată pe zi -  treptele

(cele trei şubrezite ale bucătăriei de vară şi pe cele puţine ale vieţii ei

de regină asiatică retrasă astăzi la reşedinţa de platină a inimii mele.

Destinul ei a fost un lung coridor – cu lumini şi umbre, cu suişuri şi căderi.

A bătut la fiecare uşă spre a-şi auzi copiii ţipînd “Intră !”-

şi nimic n-a gîrbovit-o mai mult decît, uneori, absenţa răspunsului

ori teama acestei absenţe. Adesea am uitat să-i deschidem.

Şi, aşa  cum s-a obişnuit să trăiască nu s-a plîns niciodată.

Nici astăzi. E fericită. Aşa spune. Şi surîde ştirbă cu mîna ruşinată la gură

ca şi cînd o nevăzută cometă i-ar trece prin bătătură

şi i-ar face un semn numai de dînsa ştiut.

Georocu-Mare, 15 august 1987

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

3 + = şapte

Arhiva

august 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031