* mai sunt mâini pe care nu le-am atins mai sunt ochi care nu m-au privit urechi la
Citeşte

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”

“Lucian Irimescu și tentația artistică a magmaticului”     Lucian Irimescu probează una dintre calitățile esențiale ale artei
Citeşte

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…

„Temută şi hulită; o aventură „competiţională” dinainte pierdută…   O dezbatere asupra condiţiei istoriilor literare astăzi, aşa
Citeşte

Cronos contra Cronos: suspensia poetică a nostalgicului

Consacrându-se la – şi cu – deplină maturitate cercetării literare, autoarei, printre altele, a unei
Citeşte

Premiul literar: între recunoaştere şi consacrare

  N-am fost niciodată un fan al premiilor literare. Tratându-le, în principiu, cu plusul de relativism
Citeşte

Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Blog/Notes Lumea (de ieri, de azi şi de mâine) în viziunea unui mare jurnalist

13 octombrie 2016
Autor

Notă

 

Continuăm în acest număr publicarea textului scrisorii pe care jurnalistul italian de notorietate mondială i-a adresat-o colegei, concitadinei şi prietenei sale, Oriana Fallaci, ca răspuns la articolul acesteia, între timp publicat într-o carte („Mânie şi orgoliu”) devenită best-seller în anii care au urmat atacului sângeros de la 11 septembrie 2001.

 

 

Tiziano Terzani: Sultanul şi Sfântul Francisc (II)

 

Ceea ce tocmai se întâmplă e nou. Lumea se schimbă în jurul nostru. Să ne schimbăm prin urmare şi modul nostru de a gândi, modul nostru de a ne afla în lume. E o mare ocazie. Să n-o pierdem: să repunem în discuţie totul, să ne imaginăm un viitor diferit de cel pe care-l aveam înainte de 11 septembrie şi mai ales să nu ne predăm inevitabilităţii nimicului, cu atât mai puţin inevitabilităţii războiului ca instrument de dreptate ori pur şi simplu de răzbunare.

Războaiele sunt toate înfricoşătoare. Moderna rafinare a tehnicilor de distrugere şi de moarte le fac continuu aşa. Să luăm luare aminte bine: dacă suntem dispuşi să combatem războiul actual cu fiece armă pe care-o avem la dispoziţie, inclusiv cu cea atomică, aşa cum propune Secretarul american al Apărării, atunci trebuie să ne aşteptăm că şi inamicii noştri, oricare sunt ei, vor fi şi mai determinaţi să facă la fel încă mai înaintea noastră, să acţioneze fără reguli, fără respectarea vreunui principiu. Dacă violenţei atacului lor la Turnurile Gemene noi răspundem cu o şi mai înfricoşătoare violenţă – acum în Afganistan, apoi în Irak, pe urmă cine şie unde -, violenţei noastre îi va urma în mod necesar una a lor încă şi mai oribilă şi, apoi, o alta a noastră şi aşa mai departe.

De ce nu ne-am opri mai înainte de toate acestea? Am pierdut măsura asupra a ceea ce suntem, sentimentul pe atât de fragil şi de interconectat al lumii în care trăim şi ne amăgim că putem uza o doză, fie şi „inteligentă”, de violenţă spre a pune capăt teribilei violenţe a altora?

Să ne suspendăm amăgirea şi, ca un început, să cerem celor care dintre noi dispun de arme nucleare, arme chimice şi arme bacteriologice – Cu SUA în frunte – să se implice în mod  solemn cu toată omenia „să nu le folosească primii, în loc să păstrăm disponibilitatea la aşa ceva”. Ar fi un prim pas într-o nouă direcţie. Nu doar că asta ar oferi celui ce-ar face-o un avantaj moral  – în sine o armă importantă pentru viitor -, dar ar putea şi să dezarmoseze oroarea teribilă acum activată de reacţia în lanţ a răzbunării.

Zilele acestea am reluat în mână o excelentă carte (păcat că nu e încă tradusă în italiană) a unui vechi prieten, publicată acum doi ani în Germania. Cartea se intitulează Die Kunst, nicht regiert zu werden: ethische Politik von Sokrates bis Mozart („Arta de a fi guvernaţi: etica politică de la Socrate la Mozart”). Autorul e Ekkerhardt Krippendorff care a predat ani mulţi la Bologna înainte de a se întoarce la Universitatea din Berlin. Teza fascinantă a lui Krippendorff e că politica, în expresia sa cea mai nobilă, se naşte din depăşirea răzbunării şi că cultura occidentală îşi are rădăcinile sale cele mai adânci în anumite mituri, precum cel al lui Cain şi cel al Eriniilor, apte anume să amintească omului necesitatea „de a rupe cercul vicios al răzbunării spre a da naştere civilizaţiei”.

Cain îşi ucide fratele, dar Dumnezeu împiedică pe oameni să-l răzbune pe Abel şi, după ce l-a însemnat pe Cain – un semn care e şi o protecţie -, îl condamnă la exil unde întemeiază întâia cetate. Răzbunarea nu e a oamenilor, îl priveşte pe Dumnezeu.

Potrivit lui Krippendorff, teatrul, de la Eschil la Shakespeare, a avut o funcţie determinantă în formarea omului occidental fiindcă prin punerea în scenă a tuturor protagoniştilor unui conflict, fiecare cu punctul său de vedere, cu căinţele şi cu posibilele sale alegeri de a acţiona, teatrul a servit la reflecţia asupra sensului pasiunilor şi asupra inutilităţii violenţei care nu-şi atinge niciodată ţinta.

Cu toate acestea, azi, pe scena lumii, noi, occidentalii, suntem deopotrivă singurii protagonişti şi singurii spectatori şi, astfel, prin televiziunile noastre şi prin ziarele noastre, nu ascultăm propriile raţiuni, nu ne ocupăm decât de oblojirea durerii noastre.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

7 − = unu

Arhiva

octombrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep   Noi »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31