v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

„Există un judecător la …Berlin?”

14 august 2013
Autor

Blog/Notes

„Există un judecător la …Berlin?”

George Popescu

Sedus, ca de atâtea ori, de prestaţia jurnalistică a lui Umberto Eco (cu deosebire din rubrica pe care o susţine săptămânal de aproape trei decenii în paginile săptămânalului milanez „Espresso” ), reiau aici povestea unei zicale cu acoperire europene, a cărui istorie, în sine fascinantă, semiologul italian o restituie conferindu-i dimensiunea unei parabole.
Aluzia îl vizează, acolo, pe Berlusconi, condamnat, cum se ştie deja, printr-o sentinţă definitivă şi care, mobilizându-şi ciracii săi „portocalii” coabitanţi la guvernare, încearcă toate subterfugiile, legale şi mai puţin legale, spre a scăpa basma curată. Marţi seara târziu, s-a consumat, dezolant pentru el şi ai lui, speranţa pe care liderul pedelist pensinsular şi-o pusese într-o intervenţie salvatoare a preşedintelui Napolitano care, în litera legii, decretase că nu e cazul să se intervină în treburile justiţiei.
Ar rămâne, atunci, o ultimă şansă, anume cea conservată în zestrea paremiologică apuseană din zicala „Există un judecător la Berlin!”.
Istoria zicalei ar fi aceasta.
Într-un land german, prin secolul al XVIII-lea, un morar s-a trezit că nu-şi mai putea continua treaba fiindcă un boier, de teapa interlopilor de azi, cumpărase şi pârâul ce învârtea, cu debitul său, roata morii. Omul, harnic, inimos şi cumsecade, dar mai sărac şi, deci, fără …proptele, s-a adresat, firesc, justiţiei: mai întâi, celei districtuale, cum ar veni judecătoriei din Filiaşi sau din Segarcea, apoi tribunalului provincial şi aşa mai departe, până la …Înalta Curte. Fără câştig de cauză.
Când toţi din jur, inclusiv pârâtul, tot încercau să-l convingă să renunţe – fiindcă justiţie nu era nici atunci -, morarul nostru se încăpăţânează, proferând, spre hazul tuturor, această propoziţie ce va fi sunat probabil … sibilinică: „Există un judecător la Berlin!”.
Ei bine, la Berlin ajunge într-un târziu şi plângerea sa, însă, ca şi astăzi, magistraţii de acolo nu-i dau nici ei câştig de cauză.
Spre şansa sa, întâmplarea ajunge pe piaţa … bârfei şi, cum pe la Cotroceniul nemţilor de atunci se afla un prinţ mai tânăr şi ceva mai interesat ca treburile justiţiei să n-o ia cu totul razna, cere documentele procesului şi fiindcă constituţia („nerevizuită”) de atunci îi dădea dreptul, îi cheamă pe judecători la ordine şi-i obligă să-i dea câştig de cauză bietului morar.
Dincolo însă de uzul propriu contextului politic italian valorificat de Eco, în spaţiul carpato-danubian actual, unde „morarii” se numără cu sutele de mii, iar „prinţul” e delegat de alte mii de …aristocraţi de carton, zicala respectivă pare mai curând redusă la nivelul unei butade nelipsite de un adevăr dramatic.
„Judecătorul” nu mai e la …Berlin ori nu e numai acolo, ci, cu domiciliul fix la Bruxelles şi cu reşedinţe pe la Paris, pe la Londra şi cine mai ştie pe unde. Mai rău este că, echipat cu tot felul de îndrituiri, judecătorul acesta ne-berlinez, multiplicat cât cuprinde, nici nu se gândeşte la dreptatea morarului. Ca şi când la câteva veacuri distanţă încă deranjat de tupeul princiar de a se fi amestecat în treburile sale, el – ei – apără, cu orice preţ, inclusiv acela al nedreptăţii evidente, tabăra magistraţilor. Şi uneori trece cu vederea intervenţii, mai mult ori mai puţin mascate, ale unor noi …”prinţi” locali, fie aceştia chiar decăzuţi din banale pretenţii „nobile”. Ar părea, într-o lectură mai populară, un fel de piraterie – asta spre a rămâne în lumea marinărească – prin apele tulburi ale unei societăţi în care degringolada şi-a asociat, nu de puţine ori, absurdul într-un proces în care democraţia e folosită ca sperietoare. Şi ca decont al unor injustiţii mai crase decât cea a morarului neamţ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

+ patru = 7

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031