„Există un judecător la …Berlin?”

14 august 2013
Autor

Blog/Notes

„Există un judecător la …Berlin?”

George Popescu

Sedus, ca de atâtea ori, de prestaţia jurnalistică a lui Umberto Eco (cu deosebire din rubrica pe care o susţine săptămânal de aproape trei decenii în paginile săptămânalului milanez „Espresso” ), reiau aici povestea unei zicale cu acoperire europene, a cărui istorie, în sine fascinantă, semiologul italian o restituie conferindu-i dimensiunea unei parabole.
Aluzia îl vizează, acolo, pe Berlusconi, condamnat, cum se ştie deja, printr-o sentinţă definitivă şi care, mobilizându-şi ciracii săi „portocalii” coabitanţi la guvernare, încearcă toate subterfugiile, legale şi mai puţin legale, spre a scăpa basma curată. Marţi seara târziu, s-a consumat, dezolant pentru el şi ai lui, speranţa pe care liderul pedelist pensinsular şi-o pusese într-o intervenţie salvatoare a preşedintelui Napolitano care, în litera legii, decretase că nu e cazul să se intervină în treburile justiţiei.
Ar rămâne, atunci, o ultimă şansă, anume cea conservată în zestrea paremiologică apuseană din zicala „Există un judecător la Berlin!”.
Istoria zicalei ar fi aceasta.
Într-un land german, prin secolul al XVIII-lea, un morar s-a trezit că nu-şi mai putea continua treaba fiindcă un boier, de teapa interlopilor de azi, cumpărase şi pârâul ce învârtea, cu debitul său, roata morii. Omul, harnic, inimos şi cumsecade, dar mai sărac şi, deci, fără …proptele, s-a adresat, firesc, justiţiei: mai întâi, celei districtuale, cum ar veni judecătoriei din Filiaşi sau din Segarcea, apoi tribunalului provincial şi aşa mai departe, până la …Înalta Curte. Fără câştig de cauză.
Când toţi din jur, inclusiv pârâtul, tot încercau să-l convingă să renunţe – fiindcă justiţie nu era nici atunci -, morarul nostru se încăpăţânează, proferând, spre hazul tuturor, această propoziţie ce va fi sunat probabil … sibilinică: „Există un judecător la Berlin!”.
Ei bine, la Berlin ajunge într-un târziu şi plângerea sa, însă, ca şi astăzi, magistraţii de acolo nu-i dau nici ei câştig de cauză.
Spre şansa sa, întâmplarea ajunge pe piaţa … bârfei şi, cum pe la Cotroceniul nemţilor de atunci se afla un prinţ mai tânăr şi ceva mai interesat ca treburile justiţiei să n-o ia cu totul razna, cere documentele procesului şi fiindcă constituţia („nerevizuită”) de atunci îi dădea dreptul, îi cheamă pe judecători la ordine şi-i obligă să-i dea câştig de cauză bietului morar.
Dincolo însă de uzul propriu contextului politic italian valorificat de Eco, în spaţiul carpato-danubian actual, unde „morarii” se numără cu sutele de mii, iar „prinţul” e delegat de alte mii de …aristocraţi de carton, zicala respectivă pare mai curând redusă la nivelul unei butade nelipsite de un adevăr dramatic.
„Judecătorul” nu mai e la …Berlin ori nu e numai acolo, ci, cu domiciliul fix la Bruxelles şi cu reşedinţe pe la Paris, pe la Londra şi cine mai ştie pe unde. Mai rău este că, echipat cu tot felul de îndrituiri, judecătorul acesta ne-berlinez, multiplicat cât cuprinde, nici nu se gândeşte la dreptatea morarului. Ca şi când la câteva veacuri distanţă încă deranjat de tupeul princiar de a se fi amestecat în treburile sale, el – ei – apără, cu orice preţ, inclusiv acela al nedreptăţii evidente, tabăra magistraţilor. Şi uneori trece cu vederea intervenţii, mai mult ori mai puţin mascate, ale unor noi …”prinţi” locali, fie aceştia chiar decăzuţi din banale pretenţii „nobile”. Ar părea, într-o lectură mai populară, un fel de piraterie – asta spre a rămâne în lumea marinărească – prin apele tulburi ale unei societăţi în care degringolada şi-a asociat, nu de puţine ori, absurdul într-un proces în care democraţia e folosită ca sperietoare. Şi ca decont al unor injustiţii mai crase decât cea a morarului neamţ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031