Alfonso Gatto: Șapte poeme

14 septembrie 2019
Autor

Surâzându-ți

 

Surâzându-ți înseamnă a muri,

împingând cuvântul

spre tărâmul acela uşor

spre cochilia în zumzet

spre cerul înserării,

spre orice lucru – ce sincer e

şi se iubeşte cu propria -i inimă.

 

În zori

 

Cum femeia se-afundă şi spune vino

înăuntru mai înăuntru unde largă-i marea

 

Cum fierbinte-i femeia şi spune vino

înăuntru mai înăuntru unde fierbinte-i pâinea

 

Şi răspunzându-i noi am vrea o mare de pâine

femeia răscoaptă ce ne-a prins în zori

înăuntrul pieptului său şi ne-a hrănit cu somn

 

În surdină

 

O seară de nori, de frig

şi de lumină ce altcuiva îi arată

sensul vieţi-mi, acest vag acord

de memorii în surdină, în surdină

din mine, din tine, sărăcăcios aranjate.

 

Uneori rămânem singuri în veghea

unei poveşti suspendate, singuri atunci,

neştiuţi unul de altul, şi uniţi acum

de amintirea ce ne-a redus la nimic.

 

Amărăciunea pişcă, dacă-mi spui:

„era de ajuns ca-n acea zi…”, îşi surâd

cu mâhnita îndoială de a şti

că nicicând n-am ajuns la timp, că gelos

pe tine, pe trecutul tău, cel puţin îţi văd

privirea de iubire la-ntâia întâlnire.

 

Dar poate e bine să cred că atunci

m-ai fi pierdut:

ca un băietan ce se abandonează

spaimei de a fi fericit.

 

Din „Poezii”

 

Cânt pentru râdunele

 

Această verde înserare proaspătă încă

şi luna ce tandru mângâie ziua

dincolo de lumină deschis cu rândunelele

pace şi râuri câmpiei vor dărui

iar exilaţilor morţi o nouă iubire;

ne jeluiesc monoton strigătul acela

tăios ce iarna alungă, singur e

omul ce duce oraşul departe.

 

şi în trenurile ce ţâşnesc şi-n ceasul

ce-adânc pătrunde-n noapte, femei jinduiesc

ţintuite în frigurile unui teatru, inimă

ruinată nume pe care cândva l-am îndurat.

 

Sătuc din Riviera

 

 

Îndrăgostita seară

a strâns terasele

spre-a le face

casele liniştite

visând trandafiria

vrajă a colinelor

coborând în mare

în insule, în vile

alături de biserici.

 

 

Via Appia

 

Seară eternă spre arborii fugiţi

în tăcere: strada firuguroasă

întristează morţii pe verde pământ: cu

sunete stinse în văzduhul armonios

 

vânt înluminat adulmecă marea de chiparoşi.

Calmă oglindire de munţi seara

închipuie grădini în tainiţele

triste ale apei: ierboasă primăvară

 

cuprinde pământul într-o scorie vie.

Cade în blând somn vinovăţia

munţilor aţipiţi pe ţărm:

deasupra pacea luminoasă se-mpotmoleşte.

 

În memorie îi depune albul

vânt al mării: în zori solitari

trec în vis spre-a nu se atinge: alb

al dimineţii pietrişul rece al văzduhului.

 

 

Adiere de septembrie

 

Va reveni pe mare

blândeţea vânturilor

slobozind apele limpezi

în verdele izvoarelor.

 

În port pe navă

se-ntunecă vara

de roşcove, negru rămâne

câinele de lovituri de pietre.

 

Câmpia aţipeşte

cu lămâi şi nisip

în cântul ce se chinuie

monoton de căinţă.

 

Astfel aproape de lumea

firavelor semne,

tu te odihneşti în adâncul

blândeţii ce-o stingi.

 

Din „Noi Poezii”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Noi »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30