Surâzându-ți
Surâzându-ți înseamnă a muri,
împingând cuvântul
spre tărâmul acela uşor
spre cochilia în zumzet
spre cerul înserării,
spre orice lucru – ce sincer e
şi se iubeşte cu propria -i inimă.
În zori
Cum femeia se-afundă şi spune vino
înăuntru mai înăuntru unde largă-i marea
Cum fierbinte-i femeia şi spune vino
înăuntru mai înăuntru unde fierbinte-i pâinea
Şi răspunzându-i noi am vrea o mare de pâine
femeia răscoaptă ce ne-a prins în zori
înăuntrul pieptului său şi ne-a hrănit cu somn
În surdină
O seară de nori, de frig
şi de lumină ce altcuiva îi arată
sensul vieţi-mi, acest vag acord
de memorii în surdină, în surdină
din mine, din tine, sărăcăcios aranjate.
Uneori rămânem singuri în veghea
unei poveşti suspendate, singuri atunci,
neştiuţi unul de altul, şi uniţi acum
de amintirea ce ne-a redus la nimic.
Amărăciunea pişcă, dacă-mi spui:
„era de ajuns ca-n acea zi…”, îşi surâd
cu mâhnita îndoială de a şti
că nicicând n-am ajuns la timp, că gelos
pe tine, pe trecutul tău, cel puţin îţi văd
privirea de iubire la-ntâia întâlnire.
Dar poate e bine să cred că atunci
m-ai fi pierdut:
ca un băietan ce se abandonează
spaimei de a fi fericit.
Din „Poezii”
Cânt pentru râdunele
Această verde înserare proaspătă încă
şi luna ce tandru mângâie ziua
dincolo de lumină deschis cu rândunelele
pace şi râuri câmpiei vor dărui
iar exilaţilor morţi o nouă iubire;
ne jeluiesc monoton strigătul acela
tăios ce iarna alungă, singur e
omul ce duce oraşul departe.
şi în trenurile ce ţâşnesc şi-n ceasul
ce-adânc pătrunde-n noapte, femei jinduiesc
ţintuite în frigurile unui teatru, inimă
ruinată nume pe care cândva l-am îndurat.
Sătuc din Riviera
Îndrăgostita seară
a strâns terasele
spre-a le face
casele liniştite
visând trandafiria
vrajă a colinelor
coborând în mare
în insule, în vile
alături de biserici.
Via Appia
Seară eternă spre arborii fugiţi
în tăcere: strada firuguroasă
întristează morţii pe verde pământ: cu
sunete stinse în văzduhul armonios
vânt înluminat adulmecă marea de chiparoşi.
Calmă oglindire de munţi seara
închipuie grădini în tainiţele
triste ale apei: ierboasă primăvară
cuprinde pământul într-o scorie vie.
Cade în blând somn vinovăţia
munţilor aţipiţi pe ţărm:
deasupra pacea luminoasă se-mpotmoleşte.
În memorie îi depune albul
vânt al mării: în zori solitari
trec în vis spre-a nu se atinge: alb
al dimineţii pietrişul rece al văzduhului.
Adiere de septembrie
Va reveni pe mare
blândeţea vânturilor
slobozind apele limpezi
în verdele izvoarelor.
În port pe navă
se-ntunecă vara
de roşcove, negru rămâne
câinele de lovituri de pietre.
Câmpia aţipeşte
cu lămâi şi nisip
în cântul ce se chinuie
monoton de căinţă.
Astfel aproape de lumea
firavelor semne,
tu te odihneşti în adâncul
blândeţii ce-o stingi.
Din „Noi Poezii”
