„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Quo vadis, Europa?

15 martie 2017
Autor

 

În devălmăşia (cortegiu de tensiuni şi crize cu o succesiune maladivă şi cu un final necunoscut, dar nelipsit de un gust al catastrofei) cine îşi mai rezervă azi răgazul de a se întoarce la rădăcinile continentului nostru, fie şi prin filtrul mitologic al să? Şi asta în ciuda unui impresionant patrimoniu artistic, figurativ, ca şi al unei nu mai puţin impresionante bibliografii istorico-culturale prezente încă din prima antichitate.

Nu mai puţin incitante sunt opţiunile semantice ale numelui ei: Εὐρώπη (Európē), în gr. veche, investeau în principal două sensuri puse în circulaţie: întâia, cu structura eu- şi – rope, semnificând un tărâm bine irigat. cea de-a doua din eurus (amplu, larg), şi ops (ochi), cu sensul de ochi amplu.

Mitologic vorbind, Europa ar fi fost prinţesa, fiică a regelui fenician Agenor de care s-ar fi înamorat Zeus şi pe care ar fi siluit-o, metamorfozat în taur ori în acvilă, făcându-i trei fii, printre care Minos, care ca rege ale Cretei, în onoarea părinţilor, ar fi dat numele „Europa” continentului ce se afla la nord de regatul său, adică teritoriul actual în care ne aflăm.

Dar să revenim la condiţia actuală, de răscruce, a acestui continent, cu siguranţă cel mai vizitat de conflicte şi tragedii din întreaga istorie, măcar cea modernă, a umanităţii. O condiţie, strict legată de UE, pe al cărei viitor, în structura sa visată (în chiar subterana celui de-al Doilea Război Mondial de câţiva liberi cugetători italieni trimişi de Mussolini în domiciliu forţat pe o mică insulă ionică,  şi, apoi, creată, în faze, de către mari oameni de stat, italianul De Gasperi, francezul Schumann şi germanul Adenauer. Şi nu doar nedesăvârşită ca proiect, susţin mulţi analişti, ci, în noul context, într-o gravă criză de identitate ce i-ar putea fi chiar fatală.

Un octogenar jurnalist italian, ani mulţi corespondent în lume şi, în special, în SUA, Furio Colombo, avansa, zilele trecute, într-un popular cotidian de la el de-acasă, o riguroasă şi dramatică radiografie a crizei prin care trece UE.

„Dacă – nota el – o Ţară membră, precum Grecia, foloseşte expedientul de a se întoarce mereu la urne spre a confirma că încă se bucură de suveranitate, în ciuda dovezilor imposibile de supunere la reguli, e o chestiune de politică internă. Dacă cetăţenii suferă peste puterile lor, iar e o chestiune care nu face parte din scopurile acelei construcţii pe care am numit-o Uniune Europeană şi care ar fi trebuit să schimbe istoria.”.

Pe scurt, e vorba de o a doua Europă, în raport cu cea visată şi conturată testamentar de ctitorii ei şi, de fapt, singura de care dispunem şi căreia în mod gratuit trebuie să-i fim recunoscători, fie şi sub semnul celei mai crase ipocrizii. E aproape o evidenţă că toate guvernele europene sunt de o modestie impresionantă şi toate se mişcă într-un vid de idei, de legături şi de percepţie a istoriei ce pare a conferi un risc mai mic de pericol doar pentru faptul că această Europă de second grad, extrem de modestă, există, ignorându-se de-a dreptul adevărul că e incapabilă să creeze mai binele. Ceea ce i-a reuşit însă şi pare să-i reuşească încă şi mai bine în continuare e de a fi dat apă la moară populismelor de toate genurile şi de toate „mâinile”, toate radicalizate, care, cu ceva neşansă (pentru idealul ratat istoric), nu-i exclus să câştige partida şi, astfel, să ne întoarcă nu cu cincizeci de ani în urmă, ci cu şaptezeci-optzeci, respectiv în marasmul ce-a generat cele două conflagraţii.

Şi asta fiindcă în Europa totul e cu dublă măsură (două viteze, două măsuri pentru aceeaşi politică, pentru mersul economiei, pentru funcţiunile justiţiei, socotind după tonul judecăţilor birocraţiei bruxelleze). Inutil a se mai vorbi de imigraţie, de vreme ce atitudinii confraternităţii i se opune cea a anihilării şi chiar a uzului forţei criminale contra celor ce îi încearcă hotarele.

Iar anomaliile – simptoame ale unei duplicităţi amendabile – nu se opresc aici.

Există o Europă, prin părţi ale ei, politice ori chiar guvernamentale, deopotrivă filo-rusă şi filo-americană, ca şi filo-arabă şi contro-arabă, filo-ucraineană şi contro-ucraineană ori filo-rusă şi de această dată.

Că, în prezent, e în act dezbaterea unei UE cu două ori mai multe viteze nu face altceva decât să mai adauge un plus de gaz (rusesc ori kazak, căci cel irakian şi cel libian sunt scăpate din mâini) pe un foc care şi aşa ardea mocnit pe la temeliile somptuoaselor palate în care încă se mai prefac a medita nişte sute de aleşi şi mai bine de o mie de aghiotanţi ai lor la o salvare care, cum se pare, în formele deja prezise, nu va mai ajuta la nimic.

Şi atunci devine mai mult decât legitimă întrebarea angoasantă în profetismul ei evanghelic: Quo vadis, Europa?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

− cinci = 4

Arhiva

martie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb   Apr »
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031