Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

Lumea (de ieri, de azi şi de mâine) în viziunea unui mare jurnalist

15 octombrie 2016
Autor

Notă

 

Continuăm în acest număr publicarea textului scrisorii pe care jurnalistul italian de notorietate mondială i-a adresat-o colegei, concitadinei şi prietenei sale, Oriana Fallaci, ca răspuns la articolul acesteia, între timp publicat într-o carte („Mânie şi orgoliu”) devenită best-seller în anii care au urmat atacului sângeros de la 11 septembrie 2001.

 

Tiziano Terzani: Sultanul şi Sfântul Francisc (IV)

 

 

Faptul că un jurnalist american de televiziune a fost dojenit de la pupitrul Casei Albe pentru a se fi întrebat dacă adjectivul „laşi” folosit de Bush ar fi fost potrivit pentru teroriştii-sinucigaşi, ca şi cenzura anumitor programe şi îndepărtarea unor jurnalişti, colaboratori consideraţi  nu prea ortodocşi, au sporit aceste îngrijorări. Faptul de a împărţi lumea de o manieră – cum mi se pare – „talibană” între „cei ce sunt de partea noastră” şi „cei ce sunt contra noastră” creează evident suspiciunile pentru un climat de vânătoare de vrăjitoare de care America a suferit deja în anii 50 cu maccartismul, când atâţia intelectuali, funcţionari de stat şi academicieni, nedrept acuzaţi de a fi comunişti ori simpatizanţi ai lor, au fost persecutaţi, judecaţi şi foarte mulţi lăsaţi fără serviciu.

Atacul tău, Oriana – chiar cu scuipate – contra „vorbăreţilor” şi intelectualilor „îndoielii” merge în acest sens. A te îndoi e o funcţie esenţială a gândirii; îndoiala e temelia culturii noastre. A încerca să înlături îndoiala din capetele noastre e ca şi cum ai vrea să înlături aerul din plămânii noştri. Eu nici măcar nu pretind de a avea răspunsuri clare şi precise la problemele lumii (de aceea nu sunt politician), dar mă gândesc dacă n-ar fi folositor să-mi dai voie să mă îndoiesc de răspunsurile altora şi să mă laşi să-mi pun întrebări oneste.

În vremurile acestea de război nu un criminal trebuie să vorbească de pace. Din păcate, chiar şi aici la noi, mai ales în lumea „oficială” a politicii şi a establishmentului mediatic, a existat o disperată cursă spre ortodoxie. Ca şi când America ne-ar fi strecurat spaima în inimi. Se întâmplă aud la televiziune câte un post-comunist cu gust spre oarecare funcţie în partidul său că soldatul Ryan e un important simbol al acelei Americi care ne-a salvat în două rânduri. Dar nu tot el era la marşurile împotriva războiului din Vietnam?

Pentru politicieni – bag-seamă – e un moment extrem de dificil. Îi înţeleg şi înţeleg chiar şi neliniştea câte unuia care, apucând calea puterii ca o scurtătură spre a-şi rezolva un mic conflict de interese lumeşti se regăseşte acum în faţa unui enorm conflict de interese divine, un război al civilizaţiilor dus în numele lui Dumnezeu şi al lui Alah. Nu. Nu-i invidiez pe politicieni.

Noi suntem cei norocoşi, Oriana. Avem puţin de decis şi nu ne aflăm în mijlocul vâltorii fluviului, avem privilegiul de a putea sta pe ţărm privind curentul.

Însă asta ne impune şi mari responsabilităţi, precum cea, deloc uşoară, de a merge în căutarea adevărului şi de a ne dedica mai ales misiunii „de a crea spaţii de înţelegere, în loc de câmpuri de bătălie”, aşa cum a scris Edward Said, profesor de origine palestiniană, în prezent la Columbia University, într-un studiu despre rolul intelectualilor publicat chiar cu o săptămână înaintea atentatelor din America.

Meseria noastră constă şi în a simplifica ceea ce e complicat. Însă nu se poate exagera, Oriana, prezentându-l pe Arafat drept chintesenţa jocului dublu şi al terorismului şi indicând comunităţile de imigraţi musulmani ce vin la noi ca pe incubatoare de terorişti.

Argumentaţiile tale vor fi folosite acum în şcoli contra celor cumsecade, drept carte-Inimă, însă tu crezi că italienii de mâine, educaţi în acest simplicism intolerant, vor fi mai buni? N-ar fi însă mai bine dacă ar învăţa, la lecţia de religie, şi ce anume e Islamul? Ca la lecţia de literatură să citească şi Rummi ori dispreţuitul de tine Omar Kayan? N-ar fi mai bine să fie şi dintre cei care ar studia araba, pe lângă cei ce deja studiază engleza ori măcar japoneza?

Ştii că la ministerul de externe al acestei ţări a noastre cu faţa spre Mediterană şi spre lumea musulmană există doar doi funcţionari ce vorbesc araba? Unul, acum, e, cum se întâmplă la noi, consul la Adelaide în Australia.

Îmi mişună prin cap o frază a lui Toynbee: „Operele unor artişti şi scriitori au viaţă mai lungă decât actele unor soldaţi, ale unor oameni de stat şi comercianţi. Poeţii şi filosofii preţuiesc mult mai mult decât istoricii. Însă sfinţii şi profeţii valorează mai mult decât toţi ceilalţi laolaltă”.

Unde sunt azi sfinţii şi profeţii? Cu adevărat, ne-ar trebui cel puţin unul acum! Ne-ar fi de folos un Sf. Francisc. Şi vremurile sale erau unele de cruciade, însă interesul său era pentru „ceilalţi”, pentru cei împotriva cărora luptau cruciaţii. A făcut totul pentru a merge să-i găsească. A încercat o prima oară, dar corabia pe care călătorea a naufragiat iar el s-a salvat cu mare greutate. A încercat o a doua oară, dar s-a îmbolnăvit mai înainte de a ajunge şi s-a întors înapoi. În sfârşit, în cursul celei de-a cincia cruciadă, în timpul asediului Damietei din Egipt, amărât de comportamentul cruciaţilor („văzui răul şi păcatul”). răvăşit de o înspăimântătoare bătălie ale cărei victime le-a văzut cu proprii ochi, Sf. Francisc a traversat liniile frontului. A fost capturat, pus în lanţuri şi dus în faţa Sultanului. Păcat că nu exista încă CNN – eram în 1219 – fiindcă ar fi fost extrem de interesant a revedea azi filmarea acelei întâlniri. Cu siguranţă a fost extrem de particulară fiindcă, după o pălăvrăgeală care s-a lungit până noaptea târziu, dimineaţa Sultanul l-a lăsat pe Sf. Francisc să plece, nevătămat, la tabăra cruciaţilor.

Mă dispune gândind că unul i-a spus celuilalt argumentele sale, că Sf. Francisc a vorbit de Hristos, că Sultanul i-a citit pasaje din Coran şi că la sfârşit s-au regăsit de comun acord asupra mesajului pe care sărmănuţul din Assisi îl repeta pretutindeni: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Mă dispune şi imaginându-mi cum, întrucât călugărul ştia să râdă tot atât de bine cât să predice, între cei doi n-a existat agresivitate şi că s-au despărţit într-o stare bună ştiind că oricum nu puteau opri istoria.

Dar astăzi? A n-o opri poate să însemne a voi s-o facem să dispară. Ţi-l aminteşti, Oriana, pe părintele Balducci care predica la Florenţa, când noi eram copii? Cu privire la holocaustul atomic a pus o interesantă întrebare: „Sindromul de sfârşit de lume, alternativa între a fi şi a nu fi, au făcut omul să devină mai uman?”. Privind în jurul nostru, răspunsul mi se pare că este „Nu!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

− 4 = unu

Arhiva

octombrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep   Noi »
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31