„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

16 aprilie 2018
Autor

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața devreme, ca un trăsnet: abia ce ne văzusem, miercuri la întrunirea de alegeri a Filialei craiovene a Uniunii Scriitorilor Români, întrunind sufragiul confraților și declarat câștigător detașat, anunțând un ambițios proiect revigorator. Mă rugase să rămân după întrunire nu neapărat pentru vreun festin, cât spre a relua discuții în perspectiva proiectului său pe care îl mai discutasem. Insidii maladive personale (de care mă asigurase că nici el nu ducea lipsă) m-au determinat să mă retrag imediat după vot. Urma să ne vedem la o proximă lansare a unei antologii bilingve a poetului american de origine și de expresie italiană, Ernesto Livorni.

Nu cu mult timp în urmă, am aflat că în cele peste două mii de pagini ale cărții sale de memorii… narative, Viața ca o paradă, ar exista pasaje evocatoare și despre mine în care

ar persista inadvertențe și chiar episoade la limita neclarității. N-am citit paginile respective, cum n-am primit, deși mă „amenințase”, nici cele cinci masive volume ale respectivei cărți.

Mărturisesc că, indiferent ce va fi scris, nimic din prietenia și camaraderia de peste patru decenii nu s-a stins. Lumea literară, pentru cei ce-o privesc din afară, e deseori capricioasă și, uneori, mai imundă decât se vede și decât se poate crede.

Pe Jean Băileșteanu l-am încurajat încă de la întâile sale încercări literare, autentificându-i talentul de narator fidel al lumii satului natal și al satului românesc în constituția sa pe cât de legendară pe atât de marcată de un mister ce nu și-a epuizat, încă, sub impactul nevolnic al globalizării, nici farmecul și nici zestrea sapiențială.

Nu putem fi nedrepți cu alții fără a nu ne asuma partea de nedreptăți din propria existență.

În decursul atâtor decenii petrecute în urbea uitată, parcă, sub steaua nenorocoasă a bietului Tradem, Jean Băileșteanu supraviețuiește cu siguranță în fundamentul destinului său – literar și uman – nu doar prin pagini de istorie literară, ci și în amintirea atâtor apropiați cărora le-a ieșit deseori în întâmpinare ca editor și ca prieten.

Drum bun spre alt tărâm, dragă Jean.

 

14 aprilie 2018

 

P.S.

Am regăsit prin arhivă un articol publicat în această rubrică la 15 noiembrie 2013. Cu aproape cinci ani în urmă. Cum aș fi putut gândi atunci mesajul premonitor al încheierii unui ciclu: cel al existenței pământene? Îl restitui și în chip de dureros de omagiu Și de memento.

 

 

Un sagace rapsod al satului oltenesc

 

15 noiembrie 2013

 

Pe Jean Băileșteanu, l-am cunoscut, cu aproape patruzeci de ani în urmă: un adolescent ce abia plecase din satul său de pe valea Desnățuiului şi care părea să nu fi ajuns la… Craiova. Raţiunea acestei nehotărâri avea să i se reverse în destin. Ceea ce îl ţintuise pe drum, unul al tăcerii mărturisitoare, se cuibărise în fibra unei nostalgii a lumii săteşti căreia unicul leac tămăduitor avea să fie mutarea ei, cu un neîntinat gust epopeic, în pagina narativă.

Am descoperit de curând, nu fără stupoare, un detaliu al propriei mele biografii căruia cu dificultate i-am putut da o explicaţie: n-am scris, îmi pare, niciodată despre cărţile sale·. În cutele pasagerei noastre existenţe, pare că un spiriduş dedulcit la grozăvii ne joacă destinul pe un ţintar cu o voluptate de un cinism indefinibil. Celor la care ţii  necondiţionat şi-ţi sunt prea apropiaţi nu le etalezi preţuirea: prietenia, ca şi iubirea, desfid discursul, preferă împărtăşirea tacită.

Însă, aruncând peste umeri undiţa memoriei în vertijul celor patru decenii de convieţuire în păcatele noastre culturale şi existenţiale, bag seamă că drumul parcurs n-a fost chiar în …tăcere.

Ori, mai curând, tăcerea ce l-a marcat a fost deopotrivă o comuniune: un fel de zăvod împotriva (supra)vegherii cu care ne cinsteau (teribilă onoare!) „Caronii”, imberbii luntraşi ai unei lumi scoase din ţâţâni, alarmaţi de refuzul „birurilor” pentru trecerea Acheronului.

Iar refuzul acela al meu – şi cutez să mi-l asociez şi pe Jean Băileşteanu – n-a fost vreun act de …eroism predestinat vreunei Istorii recuperatoare. A fost, aşa cum am spus-o în diverse contexte, inclusiv în ambianţe culturale din afară, reflexul conştiinţei noastre ţărăneşti, în semnificaţia sa cea mai profundă şi mai fastă. Aceeaşi conştiinţă – de apartenenţă la o comunitate sedimentată prin veacuri care este cea a satului românesc – avea să-i devină, scriitorului Jean Băileşteanu, resort şi reper, origine şi finalitate, cauză şi efect, într-o aventură, a sa, de un dramatism ascuns sub aura unei sensibilităţi născute şi alimentate la izvorul bunului simţ. Bun simţ în forma acelei cumsecădenii ce-a păstrat satul şi pe locuitorii săi la adăpost de mai toate vexaţiunile proastei civilizaţii urbane, chiar şi în vremuri otrăvite, pe care ţăranul le-a tratat, moromeţian, când cu viclenia vorbei în doi peri, când cu gluma sentenţioasă, egală, îmi place să cred, în savoare, cu axioma kantiană.

Acesta ar fi – într-o aproximare a cărei culpă mi-o asum în regim de exclusivitate – norocul şi nenorocul nostru. Al lui Jean Băileşteanu, într-un mod mult mai decis şi mai transparent. Fidelitatea lui faţă de lumea în care a primit botezul vieţii şi al luminii este rară, înscrisă pe un traiect selectiv şi decantat prin grila unei dote nu mai puţin singulare. Ea se traduce prin fermitatea cu care nu şi-a ignorat şi nu şi-a abandonat exigenţele unei Memorii iscoditoare în destinul unui sat oltenesc, căruia i-a conferit, cu harul unei oralităţi cu strămoşi homerici şi cu truda unei autenticităţi ce l-a ţinut departe de sirenele ispititoare, fireşte, ale oricărui compromis.

Drum în tăcere, această primă parte, de o volubilitate frapantă, e istoria, cu un iz picaresc adaptat locului, a unui Ţăran în ipostaza sa de Părinte, surprins în dublă ipostază: sacerdotală, aş spune, trimiţând eu o ocheadă spre nişte modele patristice, şi donquijotescă în veşmânt oriental, nastratinian, adică.

Autorul acesta căruia i-am admirat până la invidie sârguinţa aproape vehementă cu care şi-a sădit şi întreţinut destinul literar are, neîndoielnic, harul istorisirii, atent la pluralitatea vocilor, sedus el însuşi de spectacolul pe care îl excavează, cu grija cu care moaşa comunală extrage fătul din pântecul sătencii neştiutoare, din Memoria sa vie, mereu proaspătă şi mai fidelă decât orice instrument de înregistrare.


  • · În realitate, am scris chiar despre cartea sa de debut, Dealul lupului, cum avea să mă corecteze el însuși, adăugând că, de fapt, prin mulele taifasuri purtate în preajma editării cărților sale, cu manuscrisul în față, decreta, fără vreo intenție de măgulire, că aș fi făcut chiar mai mult decât niște recenzii risipite prin periodice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şase + 8 =

Arhiva

aprilie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar   Mai »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30