Oriana Fallaci „Un marxist la New York”

Oriana Fallaci   Un marxist la New York   Iată-l că sosește: fragil, arzând de miile sale dorinţe, de
Citeşte

Maria Corti: Avantext

Termenul ²avantext² e de-acum utilizat din două puncte de vedere în mod necesar divergente, unul
Citeşte

Marcuse- Heidegger «Scrisorile anului zero»

Deşi foarte cunoscut încă din manifestarea sa pe scena istoriei, episodul Rectoratului lui Heidegger la
Citeşte

Nadia Cavalera

Nadia Cavalera Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am primit din Italia un
Citeşte

Alda Merini: 17 poeme

Am văzut pe câmpul tinereţii ceva ce de departe se ivea: era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am să
Citeşte

Alfonso Gatto: Șapte poeme

Surâzându-ți   Surâzându-ți înseamnă a muri, împingând cuvântul spre tărâmul acela uşor spre cochilia în zumzet spre cerul înserării, spre orice lucru
Citeşte

Cioburi

Am uitat să-ţi spun (totdeauna se uită esenţialul): grădina m-a uitat şi mama n-a putut cuprinde în
Citeşte

nu mai există catifea nici speranţă

nu mai există catifea nici speranţă   ai zis atunci și mi-ai mai zis să scrii despre mine
Citeşte

Cea mai urâtă zi dintotdeauna

Cea mai urâtă zi dintotdeauna   Găsesc prin spațiul virtual, cel accesibil nouă(?) o informație interesantă –
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Loredana Magazzeni - Miraculoasa rană

    Miraculoasa rană -   „Dezordinea mea. În asta se află: că fiece lucru pentru mine e o
Citeşte

MARIO LUNETTA

Născut la Roma, unde a decedat în 2017. Are la activ o vastă operă ce acoperă
Citeşte

F. Aderca – un condotier al noii literaturi

În pofida prestanţei recunoscute de cei mai importanţi reprezentanţi ai epocii literare în care a
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

Daniele Cavicchia

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, începând cu
Citeşte

I. D. Sîrbu sau terapia de sine

Memoria ca sindrom al fericirii   Cum să-l uiţi pe I. D. Sîrbu când, odată ce l-ai
Citeşte

Eugen Negrici: Sub incidenţa spiritului creator

Când, în toamna anului 1966, am păşit, în ambientul abia înfiripat al noii alma mater
Citeşte

Italo Calvino: „profeţii” literare pentru mileniul trei

Premise metodologice*   În 1984, de-acum în plină glorie naţională şi internaţională, Italo Calvino primeşte, de
Citeşte

Pasolini:Visul unui centaur sau poetica corpului viu

“Cazul Pasolini” continuă, astăzi mai mult decât ieri să alimenteze multe dintre perplexităţile lumii literare
Citeşte

v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

16 aprilie 2018
Autor

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața devreme, ca un trăsnet: abia ce ne văzusem, miercuri la întrunirea de alegeri a Filialei craiovene a Uniunii Scriitorilor Români, întrunind sufragiul confraților și declarat câștigător detașat, anunțând un ambițios proiect revigorator. Mă rugase să rămân după întrunire nu neapărat pentru vreun festin, cât spre a relua discuții în perspectiva proiectului său pe care îl mai discutasem. Insidii maladive personale (de care mă asigurase că nici el nu ducea lipsă) m-au determinat să mă retrag imediat după vot. Urma să ne vedem la o proximă lansare a unei antologii bilingve a poetului american de origine și de expresie italiană, Ernesto Livorni.

Nu cu mult timp în urmă, am aflat că în cele peste două mii de pagini ale cărții sale de memorii… narative, Viața ca o paradă, ar exista pasaje evocatoare și despre mine în care

ar persista inadvertențe și chiar episoade la limita neclarității. N-am citit paginile respective, cum n-am primit, deși mă „amenințase”, nici cele cinci masive volume ale respectivei cărți.

Mărturisesc că, indiferent ce va fi scris, nimic din prietenia și camaraderia de peste patru decenii nu s-a stins. Lumea literară, pentru cei ce-o privesc din afară, e deseori capricioasă și, uneori, mai imundă decât se vede și decât se poate crede.

Pe Jean Băileșteanu l-am încurajat încă de la întâile sale încercări literare, autentificându-i talentul de narator fidel al lumii satului natal și al satului românesc în constituția sa pe cât de legendară pe atât de marcată de un mister ce nu și-a epuizat, încă, sub impactul nevolnic al globalizării, nici farmecul și nici zestrea sapiențială.

Nu putem fi nedrepți cu alții fără a nu ne asuma partea de nedreptăți din propria existență.

În decursul atâtor decenii petrecute în urbea uitată, parcă, sub steaua nenorocoasă a bietului Tradem, Jean Băileșteanu supraviețuiește cu siguranță în fundamentul destinului său – literar și uman – nu doar prin pagini de istorie literară, ci și în amintirea atâtor apropiați cărora le-a ieșit deseori în întâmpinare ca editor și ca prieten.

Drum bun spre alt tărâm, dragă Jean.

 

14 aprilie 2018

 

P.S.

Am regăsit prin arhivă un articol publicat în această rubrică la 15 noiembrie 2013. Cu aproape cinci ani în urmă. Cum aș fi putut gândi atunci mesajul premonitor al încheierii unui ciclu: cel al existenței pământene? Îl restitui și în chip de dureros de omagiu Și de memento.

 

 

Un sagace rapsod al satului oltenesc

 

15 noiembrie 2013

 

Pe Jean Băileșteanu, l-am cunoscut, cu aproape patruzeci de ani în urmă: un adolescent ce abia plecase din satul său de pe valea Desnățuiului şi care părea să nu fi ajuns la… Craiova. Raţiunea acestei nehotărâri avea să i se reverse în destin. Ceea ce îl ţintuise pe drum, unul al tăcerii mărturisitoare, se cuibărise în fibra unei nostalgii a lumii săteşti căreia unicul leac tămăduitor avea să fie mutarea ei, cu un neîntinat gust epopeic, în pagina narativă.

Am descoperit de curând, nu fără stupoare, un detaliu al propriei mele biografii căruia cu dificultate i-am putut da o explicaţie: n-am scris, îmi pare, niciodată despre cărţile sale·. În cutele pasagerei noastre existenţe, pare că un spiriduş dedulcit la grozăvii ne joacă destinul pe un ţintar cu o voluptate de un cinism indefinibil. Celor la care ţii  necondiţionat şi-ţi sunt prea apropiaţi nu le etalezi preţuirea: prietenia, ca şi iubirea, desfid discursul, preferă împărtăşirea tacită.

Însă, aruncând peste umeri undiţa memoriei în vertijul celor patru decenii de convieţuire în păcatele noastre culturale şi existenţiale, bag seamă că drumul parcurs n-a fost chiar în …tăcere.

Ori, mai curând, tăcerea ce l-a marcat a fost deopotrivă o comuniune: un fel de zăvod împotriva (supra)vegherii cu care ne cinsteau (teribilă onoare!) „Caronii”, imberbii luntraşi ai unei lumi scoase din ţâţâni, alarmaţi de refuzul „birurilor” pentru trecerea Acheronului.

Iar refuzul acela al meu – şi cutez să mi-l asociez şi pe Jean Băileşteanu – n-a fost vreun act de …eroism predestinat vreunei Istorii recuperatoare. A fost, aşa cum am spus-o în diverse contexte, inclusiv în ambianţe culturale din afară, reflexul conştiinţei noastre ţărăneşti, în semnificaţia sa cea mai profundă şi mai fastă. Aceeaşi conştiinţă – de apartenenţă la o comunitate sedimentată prin veacuri care este cea a satului românesc – avea să-i devină, scriitorului Jean Băileşteanu, resort şi reper, origine şi finalitate, cauză şi efect, într-o aventură, a sa, de un dramatism ascuns sub aura unei sensibilităţi născute şi alimentate la izvorul bunului simţ. Bun simţ în forma acelei cumsecădenii ce-a păstrat satul şi pe locuitorii săi la adăpost de mai toate vexaţiunile proastei civilizaţii urbane, chiar şi în vremuri otrăvite, pe care ţăranul le-a tratat, moromeţian, când cu viclenia vorbei în doi peri, când cu gluma sentenţioasă, egală, îmi place să cred, în savoare, cu axioma kantiană.

Acesta ar fi – într-o aproximare a cărei culpă mi-o asum în regim de exclusivitate – norocul şi nenorocul nostru. Al lui Jean Băileşteanu, într-un mod mult mai decis şi mai transparent. Fidelitatea lui faţă de lumea în care a primit botezul vieţii şi al luminii este rară, înscrisă pe un traiect selectiv şi decantat prin grila unei dote nu mai puţin singulare. Ea se traduce prin fermitatea cu care nu şi-a ignorat şi nu şi-a abandonat exigenţele unei Memorii iscoditoare în destinul unui sat oltenesc, căruia i-a conferit, cu harul unei oralităţi cu strămoşi homerici şi cu truda unei autenticităţi ce l-a ţinut departe de sirenele ispititoare, fireşte, ale oricărui compromis.

Drum în tăcere, această primă parte, de o volubilitate frapantă, e istoria, cu un iz picaresc adaptat locului, a unui Ţăran în ipostaza sa de Părinte, surprins în dublă ipostază: sacerdotală, aş spune, trimiţând eu o ocheadă spre nişte modele patristice, şi donquijotescă în veşmânt oriental, nastratinian, adică.

Autorul acesta căruia i-am admirat până la invidie sârguinţa aproape vehementă cu care şi-a sădit şi întreţinut destinul literar are, neîndoielnic, harul istorisirii, atent la pluralitatea vocilor, sedus el însuşi de spectacolul pe care îl excavează, cu grija cu care moaşa comunală extrage fătul din pântecul sătencii neştiutoare, din Memoria sa vie, mereu proaspătă şi mai fidelă decât orice instrument de înregistrare.


  • · În realitate, am scris chiar despre cartea sa de debut, Dealul lupului, cum avea să mă corecteze el însuși, adăugând că, de fapt, prin mulele taifasuri purtate în preajma editării cărților sale, cu manuscrisul în față, decreta, fără vreo intenție de măgulire, că aș fi făcut chiar mai mult decât niște recenzii risipite prin periodice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

şase × = 24

Arhiva

aprilie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar   Mai »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30