Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Umberto Eco - un incitant apel la cultivarea memoriei

Umberto Eco Dragă nepoate, învață pe de rost (articol apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La
Citeşte

Absenteismul – o maladie recrudescentă

16 iunie 2017
Autor

Dincolo de rezultatele alegerilor locale parţiale desfăşurate duminica trecută şi mai înainte ca formaţiunile politice să-şi deruleze, cu calm şi cuvenitul discernământ, propriile analize, lucrul cel mai evident şi frapant resimţit chiar la închiderea urnelor a fost slaba participare la vot. Excepţiile, înregistrate în locuri marginale, cu puţine secţii de vot, în Sălaj ori în nu ştiu care localitate cu câteva mii de locuitori, nu atenuează dezamăgirea absenteismului aflat într-o continuă afirmare de ani buni, vârful, la nivel de scrutin parlamentar, fiind atins, cum se ştie, în decembrie trecut.

Fără pretenţia unei analize cu substrat sociologic (nu se află în propriile-mi aptitudini şi nici în zona de preocupări), mă mulţumesc, pentru moment, a prezuma o teză, ca să spun aşa, la ordinea zilei în spaţiul public european şi chiar peste acesta şi care, succint, e definită prin neîncrederea alegătorilor în clasa politică. Oricare şi oriunde s-ar afla şi ar opera aceasta. O neîncredere şi, în acelaşi timp, o sfidare, traduse în refuzul retoricii îmbălsămate, a populismului degradat la faze de promisiuni fără acoperire, a alinierii oarbe, uneori, la ordinele, deseori dictate, ale liderilor închistaţi în stereotipii discursive cu pretenţii de programe. Procesul acesta al degradării actului politic în sânul şi în numele democraţiei e deja într-un considerabil avânt de ani buni. Cei ce-l denunţă şi-l alertează sunt sociologi, analişti, politologi, evident cei nealiniaţi, însă din păcate judecăţile şi avertismentele lor sfârşesc într-un gol intrigant, din varii pricini: fie că politicienii au devenit imuni la semnalările din afara propriilor cercuri (restrânse, ca număr, la câţiva „supuşi” selectaţi pe discutabilul criteriu al „fidelităţii”), fie sinecurişti de pe margine, mulţi angajaţi pecuniar spre a spune ce se aşteaptă iar nu ce trebuie spus. Şi, astfel, cercul, profund viciat, se închide exact acolo unde ar trebui să se deschidă spre nevoile reale şi urgente ale maselor de alegători.

Cum anticipam, absenteismul nu se înregistrează numai la noi; s-a consumat şi în Marea Britanie joia trecută, la parlamentarele din Franţa de duminica trecută, ca şi în Italia, tot duminică, la un scrutin administrativ local, la care erau chemaţi aproape zece milioane de votanţi. Nicăieri însă atât de frapant şi de îngrijorător ca la noi, în aceste alegeri parţiale de primari. Un scrutin datorat în parte – şi acesta e un alt element de îngrijorare – vacantării unor posturi din motive juridice (incompatibilităţi ori procese pe rol) ori abandonării mandatului de prim gospodar preferându-i pe cel de parlamentar ori al unui post în ierarhia superioară de stat.

Într-un astfel de context, apare aproape de prisos orice tentativă de bilanţ cu accent pe argumentul competiţiei. A nu se trece cu vederea nici decăderea, până spre anonimat, a campaniilor electorale, de partid ori de echipă, reduse la nişte afişe anodine, mai toate aliniate unor sloganuri pe cât de învechite pe atât de cantonate în goale enunţuri declarative. Cei de la Putere, în funcţie aşadar, s-au mulţumit cu câteva plimbări în grup prin cartiere, pe o reţetă cotată, prin recurenţă, drept câştigătoare, iar opozanţii, disipaţi între simboluri partinice şi ambiţii personale ori de grup, şi-au risipit bruma de inteligenţă în sloganuri sterile, pe principiul greşit al negării totale şi indiscriminante chiar şi a câştigurilor – multe-puţine, nici nu mai contează – pe care cei dinaintea lor le-au împlinit. Cum altfel se poate explica, într-o logică a celor mai simple judecăţi, un slogan gen „Să ne luăm Craiova înapoi!”. La o astfel de chemare, cu substrat belicos, alegătorul de rând n-are cum marşa, uitându-se oarecum surprins în jur şi constatând nu doar că oraşul său e întreg şi neînstrăinat, dar arată chiar un pic mai ademenitor decât cu ani în urmă.

Câteva concluzii – fără pretenţia vreunui decalog demn de nu ştiu care staff abilitat – sunt cât se poate de simple şi unica lor pretenţie e de a eluda cele câteva discursuri de la finalul unui act a cărui dimensiune parţială nu face nelegitimă reflecţia de la nivelul cel mai de sus al politicii noastre.

Cea mai limpede dintre urmări e că, dincolo de cifre ori chiar în baza acestora, nimeni n-a câştigat cu adevărat acest scrutin. Cel puţin aici, la Craiova. O dovedeşte pragul minimal al prezenţei la vot. Un adevăr dureros, însă adevăr în rânduiala legitimă a faptelor. Ca în sport, o calificare căznită şi la limită şi în prelungiri, departe de a te descalifica, te obligă să mergi mai departe, nu fără a privi în urmă şi a-ţi analiza prestaţia, sperând ca parcursul să fie mai bun. Cât despre văicărelile celor învinşi, atât de neinspiraţi în a-şi recunoaşte înfrângerea, ba chiar manipulând-o, prin tuşarea rrealităţii, într-un fel de succes (sic!), nu-i nimic de adăugat. În afara vechiului argument că nu sunt dispuşi să-şi asume erorile şi, ceea ce ar fi nu doar cu totul nou, ci şi deplin stimulator pentru oraş şi pentru locuitorii săi, să-şi felicite adversarii, pe cei victorioşi ca şi pe cei perdanţi ca şi ei, oferindu-le soluţii de viitor din propria-le gândire şi programe. Atâtea câte au fost.

Amendamentul că un edil ales cu 7 ori 9 ori nu mai ştiu cât la sută n-ar avea legitimitate e hazardat şi contrazis de legislaţie în vigoare. Neinspirată ori proastă, dar în vigoare. În Franţa, spre a ne raporta la ea, partidul nou înfiinţată de noul Preşedinte Macron a înregistrat un scor de 32 şi ceva la sută şi, cu aproape două treimi de mandate cucerite, în baza legislaţiei, va conduce ţara fără ca nimeni să i se opună, trecând la un calcul aritmetic în baza prezenţei la vot, şi acolo scăzute cu mai bine de şase procente faţă de scrutinul precedent. Iar în Italia, alegerile parţiale, legiferate în două tururi, a generat nu puţine controverse, la ora la care scriem spaţiul public fiind invadat de discuţii în care, cu privirile spre balotajul de peste două săptămâni, toţi actorii politici sunt, pe rând, şi victorioşi şi învinşi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

− 5 = unu

Arhiva

iunie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai   Aug »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930