v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Aici-acolo: ambivalenţa în plan ontic

16 august 2013
Autor

George Popescu
Aici-acolo: ambivalenţa în plan ontic

Într-o călătorie, departe de casă, se întâmplă, contrar impresiei de suprafaţă, că eşti mai tot timpul precipitat; în loc să te simţi detaşat, neutru, deblocat din lanţul preocupărilor existenţei cotidiene, a grijilor de tot felul, te trezeşti aruncat într-o altă dezordine: a vederii şi a înţelegerii; la care se adaugă, de cele mai multe ori chiar împotriva propriei voinţe, presiunea unei raportări la condiţia ta identitară pe care ai lăsat-o în urmă; de care parcă ai fi dorit să scapi preţ de câteva zile, dar care se întoarce de la fiecare contact pe care îl realizezi cu noile pojghiţe ale realului ce te pândeşte, cu insolitul şi, uneori, cu exotismul său.
La Rio de Janeiro, în acea seară de început de septembrie 2006, intrând în imensa şi ultra-moderna librărie din centru „Leonardo” şi îndreptându-mă spre doamna între două vârste indicate, din prag de Marco Lucchesi, i-am spus „Bună seara!” fără a putea masca, aşa cum îmi propusesem, măsura insolitului situaţiei. Reacţia a fost pe măsură: uimită, d-na m-a săgetat cu o privire în care curiozitatea plutea la suprafaţă în toată transparenţa ei. Apoi, când i-am spus că doresc s-o văd pe d-na Vanda, a strigat aproape „ca la ţară” „Mamăăă!, te caută cineva”, cu un abia imperceptibil accent „străin”, şi, pe neaşteptate, asaltată cum era de clienţi, şi-a văzut de treabă.
Din încăperea vecină, care nu era altceva decât o prelungire, mai discretă – şi mai intimă – a spaţiului librăriei, dintr-un fotoliu antic, m-a întâmpinat o doamnă venerabilă, cu o privire blândă şi sagace, ridicându-se cu dificultate spre a mă saluta. Povestea ei, atâta câtă s-a desprins din jumătatea de oră petrecută acolo, la închiderea programului, era, în liniile ei generale, pe cât de simplă pe atât de complexă şi purtând, tocit totuşi în cutele-i cele mai adânci, parfumul misterului împrumutat parcă unor romane franţuzeşti de la jumătatea trecutului secol, sondând redescoperirea Indochinei. Născută la Braşov, într-o familie cu stare, dar şi cu nenoroc, s-a înscris la Facultatea de litere din Bucureşti, imediat după război, apoi, în 1947, odată cu căderea Regelui, reuşise să fugă, la timp, în Franţa. La Paris s-a reînscris la Sorbona, unde, curând, după ce l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, un brazilian aflat şi el la studii, l-a urmat, aici, la Rio, într-o sfidare absolută a propriului destin. Soţul s-a consacrat creşterii albinelor cărora avea să le cadă victimă mai târziu, lăsând-o pe d-na Vanda să-şi crească unica fiică, pe care, în prealabil. nu uitase să o înveţe foarte bine limba română şi tainele mari ale culturii acesteia.
Dar nu despre destinul d-nei Wanda doresc să discut aici şi acum, ci despre acel sentiment propriu care, insinuat în mine în timpul acelei scurte vizite la librăria „Da Vinci”, avea să revină în zilele următoare sâcâitor până la obsesiv. M-am trezit parcă urmărit de senzaţia puternică a propriei dedublări fizice: acea senzaţie pe care poate o trăim doar în vis, când pendulezi între un timp şi altul, între un loc şi altul; reveneau, cu o forţă nebănuită, alte senzaţii, din zilele petrecute mai înainte, la Sao Paolo şi la Assis. Iată-le, surprinse, nu cu prea mare întârziere, în forma, pe cât mi-a stat în putinţă, neprelucrată în care le-am încredinţat notaţiei pentru mai târziu…

* * *
Îmbarcat într-un avion al companiei KLM, la Amsterdam, după cca două ore de la Otopeni, constat, la sosire, că am puţin peste un ceas la dispoziţie ca să prind cursa către Sao Paolo şi, cu doar două ore de somn agitat, la Bucureşti, la fiul meu, simt nevoia unei cafele şi a unei ţigări, terorizat de cele 10 ore de zbor care mă aşteaptă. Fireşte, ştiu că nu se fumează în aeroporturi şi trec, grăbit şi fără sa dau prea multă atenţie puzderiei de baruri pe lângă care mă strecor cu o resemnare fără nume. Identific locul de îmbarcare, bag de seamă cu mai e suficient timp, nu-i încă aglomeraţie, iar personalul din aeroport al cursei nu se precipită. Târăsc la întâmplare geamantanul după mine şi fac câţiva metri înapoi din pură curiozitate. Mă opresc lângă un bar şi, evrika”, observ că se … fumează, în incinta, totuşi, deschisă. Comand o cafea, dar, la vederea hârtiei de dolari, barmaniţa olandeză refuză să mă servească. Inutil să mai întreb care-i pricina (voia euro ori olandezii, asemenea englezilor, nu şi-or fi abandonat propria monedă şi, atunci, ar fi trebuit să schimb?!). Dezamăgit, găsesc „olteneşte” soluţia: mă aşez în faţa unei mese abia părăsită de un client şi îmi aprind o ţigară pe care o savurez cu poftă, luând seama la ceas şi privind pe monitoarele din apropiere să mă asigur că nu există riscul să …pierd îmbarcarea.
La revenire, coada depăşea orice închipuire. Liniştit – şi oarecum împăcat – mă aşez şi eu la rând şi aştept. Neliniştea creşte, totuşi: 10 ore de zbor mi se par cât o veşnicie; e prima călătorie la astfel de distanţe şi mă gândesc pe neaşteptate la Marco şi la numeroasele sale zboruri din Brazilia spre Europa şi acum încep să-i înţeleg ezitările, oricât de voalate, la invitaţiile mele mai vechi.

În sfârşit, mă îmbarc şi mă pregătesc, numai eu ştiu cum, pentru zece ore de zbor, căruia am sentimentul acut că nu-i voi rezista. Îmi găsesc cu uşurinţă locul, ghinionul nu mă ocoleşte, încep prost, gândesc în sinea mea, fiindcă am nimerit la …mijloc. Mă gândeam doar la şansa de a mă dezmorţi din când în când, convins că nici de data aceasta nu voi reuşi să dorm, aşa cum mi se întâmplă de atâta vreme, poate dintotdeauna, în orice fel de călătorie şi în orice fel de mijloc de transport.
Până la urmă, aşa a fost: n-am reuşit să dorm, n-am reuşit nici măcar să privesc vreun film pe micul monitor de pe spatele scaunului din faţa mea, în schimb m-am enervat destul contemplând pe asiaticul care, în dreapta mea, a dormit aproape tot drumul. Am reuşit, spre sfârşitul călătoriei, să-l conving (era pakistanez, am aflat) să facem schimb de locuri şi, astfel, cum la capătul coridorului se aflau trei ţânci ale căror mame se prăbuşeau de somn, i-am luat în primire şi aşa am reuşit să-mi fur din timp.

În sfârşit, am pătruns în spaţiul aerian al Braziliei şi, curând, am putut observa, la coborâre, acel peisaj unic în felul lui: şiruri de munţi şi, mult mai departe, oceanul, de care mi s-a părut că ne îndepărtam, în ciuda slabelor mele cunoştinţe care-mi situau metropola foarte aproape de el.
Pe aeroport, uriaş, situat la cca. 80 de kilometri de oraş, aceeaşi nerăbdare şi, fireşte, aceeaşi birocraţie de-acum globalizată. Nici poliţia de frontieră braziliană nu era pregătită să facă faţă şirurilor de călători abia debarcaţi. Mă resemnez şi, în sfârşit, reuşesc, să trec mai departe, poate puţin curios să verific dacă într-adevăr cei doi prieteni ai mei, Patricia şi Andrea, mă aşteptau. Alternativa? Niciuna, în afara hazardului. Şi, iată-i, la capătul scărilor, aşteptându-mă cu bucurie, observ, ce nu ascunde acel aer de bunăvoinţă resemnată când e obligat să joace, timp de o săptămână, rolul ingrat de gazdă. Surpriza, întâia, ar fi că, dovadă că îmi ştiau toate „viciile”, Patricia ţinea în mână un pahar de plastic cu cafea şi, în emoţia îmbrăţişărilor, preţiosul lichid se varsă; şocată, Patricia nu ştie cum să reacţioneze şi, ca totdeauna în stări de cruntă oboseală, reuşesc să găsesc o cale de ieşire pe care, ulterior, n-o vor uita. Îi spun că ea n-are nicio vină şi că vina, câtă este, este întreagă a mea. Mă privesc uimiţi, şocaţi, ea şi proaspătul ei soţ, tânărul italian din Pescara pe care-l cunoscusem, pe el primul, cu vrei zece ani în urmă, la un congres internaţional, în mica localitate abruzzeză Penne, dedicat lui Gunther Grass. Şi atunci le spun întâmplarea-legendă citită undeva, cândva demult, despre Caragiale, cu olteanul care-i vinde mere pe Calea Victoriei şi, cum trei mere la rând se dovedesc stricate, la necazul afişat al negustorului, marele scriitor îi spune acestuia că nu merele sunt de vină, ci …mâna sa care strică tot ce atinge.
Fireşte, după un scurt moment de tăcere, Patricia aleargă spre barul apropiat şi revine cu altă cafea, de data aceasta într-o ceaşcă splendidă, ieşim pe o terasă, ştiută de ei, acolo unde, cu geamantanul aşezat de Andrea undeva într-un colţ, îmi savurez lichidul şi, mai ales, ţigara al cărei gust îl simţeam în tot organismul de mai bine de zece ceasuri.
„Adesso, stai bene, Giorgio, vero?”, mă apostrofează Andrea, ca un fel de probă în plus că, uite, mă cunoaşte destul de bine şi că, aşa cum avea să mi se confirme şi ulterior, avusese grijă să-mi pregătească şi alte surprize, prelucrând-o şi pe Patricia în acest sens. Pe Patricia o cunoscusem prin el, la un alt congres în Italia când, noaptea târziu, fusesem chemat la recepţia hotelului şi, apoi, cu ei doi, ne dusesem la o bodegă unde-am rămas până spre dimineaţă ca să punem la punct proiectul unui centru de studii luso-italo-brazilian, în care, fireşte, depindea numai de mine, ar fi trebuit să implice şi cultura română. Apoi, cum atunci erau doar prieteni, el asistent de limbă şi literatură portugheză la Universitatea Tor Vergata din Roma, adus acolo de Nello Aviella, prietenul lui Marco şi al meu, au plecat la Pescara să definitiveze acel proiect pe calculator şi să ne vedem, a doua zi, la Penne, pentru a-l discuta împreună.
Doi tineri frumoşi şi inteligenţi, cultivaţi, ambii de familii bune, cu educaţie şi vederi foarte largi; era o bucurie să-i ştii lângă tine, curioşi să afle cât mai multe despre ce-ai mai scris şi ce gândeşti. Nu ştiam atunci că Patricia era căsătorită, în Brazilia, la Rio, unde absolvise studiile universitare şi fusese studenta lui Marco. Nu ştiam nici măcar ce relaţii vor fi fost între ei şi, deşi aveam să aflu doar peste câteva zile, că, aşa cum se întâmplă cu noi toţi în această viaţă plină de ciudăţenii şi de imprevizibil, că nici nu comunicau între ei, am procedat ca de atâtea ori, mă prefac că nu observ, că nu mă interesează. Şi chiar nu mă interesează. Prietenia nu se divide. Şi nu se compară. O relaţie cu cineva îşi are unicitatea ei. Ei îmi sunt dragi, sunt prietenii mei mai tineri, cu ambiţii şi elanuri pe care eu nu prea le mai am şi, la urma urmei, sunt aici datorită lor care, bănuiam şi aveam să-mi dau seamă, făcuseră eforturi uriaşe ca să-mi asigure această lungă călătorie şi acest sejur.
Ceea ce s-ar putea numi „aventura mea braziliană” a mea îşi urma, deci, calea. Zdrobit de oboseală – însă nu era nimic nou în asta, făcea deja parte din felul meu de a mă deplasa şi de a înfrunta astfel de evenimente din propriul destin -, urc în maşina lor şi ne îndreptăm spre Sao Paolo, spre micul apartament al Paolei, sora mai mică a Patriciei, lăsat liber pentru o noapte tocmai pentru mine. Întâlnirea cu metropola e aiuritoare: o lume, cea braziliană, pe care o bănuiam doar din lecturi şi din nu ştiu ce imagerie televizivă, m-a întâmpinat cu toată acea zarvă asurzitoare, la propriu, dacă ar fi să evoc aici numai miile de motociclete viu şi haios colorate de pe care urlau ritmuri de samba şi de rock de pe nişte boxe uriaşe ataşate ingenios te miri unde. Da, îmi spun, asta e Brazilia, a sambei şi a exuberanţei, căreia, peste doar câteva zile, asociindu-i mizeria stradală, aveam să-i ataşez şi ceva din meleagurile mele natale.
Traficul e infernal şi parcă altfel decât cel de la Roma ori din alt oraş italian: dezordonat, aiurea, tasat de intersecţiile unor bulevarde impunătoare şi străzi mici şi scurte. Din afară, mă sfidau blocuri tip „zgârie nori” şi, repede, realizez că peisajul trebuie să aibă ceva din metropolele americane. Patricia îmi confirmă: „Suntem în Brazilia …americanizată, aici, în Sud şi vei avea ocazia să te convingi…”
După câteva încercări ratate (îmi confirmă că nu cunoaşte bine locaţia!), Andrea reuşeşte să ne ducă într-un locşor de parcare, din care, la câţiva metri doar, reuşim să urcăm într-un lift, de la un al doilea subsol, şi …ajungem în faţa unei uşi. E apartamentul Paolei, recent cumpărat şi încă neamenajat definitiv, în care voi dormi. Sunt, cred, vreo trei camere, cochete, dar mici, o sufragerie cu mobile aruncate alandala, un dormitor unde se află un pat pe care n-am timp să-l inspectez încă. Fac un duş, apoi Patricia mă presează să mă schimb şi să mergem fiindcă a sunat Nello, care ne-a invitat la un restaurant tipic brazilian. „E’ Nello che ti vuole come ospite”, mă avertizează Patricia.
Nello Aviella, cum spuneam mai sus, e profesor de portugheză la universitatea romană „Tor Vergata”, un „brazilolog”, nu doar recunoscut şi prestigios, dar extrem de patetic şi pătimaş, un adevărat ambasador extraordinar al acestei ţări şi al culturii ei; cunoscător din interior şi din intimitate al istoriei şi al culturii braziliene, n-a scris prea multe cărţi, nici nu se consideră un savant, e un pedagog însă excelent, care-a reuşit să formeze multe generaţii de tineri intelectuali italieni ce-au făcut, ulterior, o pasiune pentru limba portugheză şi pentru culturile din spaţiul acesteia. Lui Nello îi datorez prietenia cu Marco. L-am întâlnit de câteva ori în Italia, niciodată la Roma, unde locuieşte şi unde m-a invitat de atâtea ori. Ştiam că fusese căsătorit, că are o fată, trecută de vârsta studenţiei. Alte detalii, nu. Niciodată nu m-a interesat ceva din viaţa privată a cuiva, chiar prieten, în afară de ceea ce mi s-a spus. Îmi prezentase, la ultima noastră întâlnire, în Italia, pe Elena, „jurnalistă”, mi-a zis, şi, în plus, „il mio amore, Giorgio”, se vedea cât era de îndrăgostit. Acum, ştiam deja dintr-un e-mail, că Elena îi devenise soţie. De câteva luni, iar Andrea şi Patricia se căsătoriseră cu doar două săptămâni înaintea de sosirea mea. Ca să vezi! Ce stranie e viaţa, uneori.
Acum, ajungem relativ repede în plin centru, la Sao Paolo, şi, pe o stradă superaglomerată, plină de terase şi de spaţii de trotuare ocupate cu mese, iată-l pe Nello, cu Elena făcându-mi bucuros cu mâna, aşteptându-ne pe trotuar în faţa unei mese. Îmi explică de parcă şi-ar fi dorit să nu fi aflat încă nimic din tainele Braziliei – şi asta mai ales fiindcă-mi promisese că el va fi acela care mă va iniţia cândva în aceste taine – că, aici, în metropolele braziliene trebuie să faci coadă de cele mai multe ori la câte un restaurant pentru un loc mai bun. Observ însă că restaurantele nu sunt închise, ci nişte terase. Aşa sunt cele mai multe, mai ales aici, mai în sud – la Rio e altfel şi vei vedea (ştiam că Rio e „altceva, doar era cetatea sa ideală, din visa şi din realitate – deşi am uitat un detaliu, nelipsit de semnificaţie: eram în 20 august, ziua sosirii mele la Sao Paolo, şi ne aflam spre sfârşitul iernii; la telefon, îi cerusem, cu o săptămână înainte de plecarea din Craiova, să-mi sugereze ce haine să-mi iau pentru iarna lor şi întrebarea rămăsese oarecum suspendată, ca dinspre un …european: „Ia-ţi şi tu ce vrei, acum, aici, la Sao Paolo, sunt 28 de grade….”; greşisem, fireşte, pregătindu-mă ca pentru vară. Acum, pe la 9 seara, începuse să-mi fie frig, iar Nello m-a introdus la perete, adică cu faţa spre trotuar, dedesubtul unui fel de reşou, atârnat deasupra, din care cobora, direct peste mine, un aer cald. Mi-am dat seama că voi plăti acest lux şi aşa a fost.
În sfârşit, comandăm, Nello îşi luase în primire rolul său de Virgiliu şi a trebuit să mănând tot felul de ciudăţenii, salate şi carne. Am conchis însă repede, spre bucuria Patriciei, că toate au gustul legumelor şi al cărnurilor de acasă, de la mine, ce-i drept mai de demult, şi cred că nu mă înşelam.

Ne-am retras, a doua zi urma să plecăm, eu, Patricia şi Andrea, împreună cu criticul de film şi profesorul portughez, Mario Jorje, la Assis, orăşelul de o sută de mii de locuitori unde se afla şi campusul Facultăţii de litere şi ştiinţe a USP unde avea să se desfăşoare lucrările congresului şi unde de fapt locuiau şi ei în acel moment. Patricia se născuse la Rio, din tată de origine italiană şi mamă braziliană, iar ca pentru mulţi conaţionali ai ei, Rio continua să rămână nu doar cordonul ei ombilical, loc al nostalgiei, ci şi reperul după care îşi coordona, fără să ştie, existenţa.
Obosit, distrus de zbor, mai ales, speram să pot dormi ceva mai bine decât în astfel de prilejuri. Însă primul impediment l-am resimţit din plin: abia după plecarea lor, am sesizat că nici patul, nici camera şi nici măcar micul apartament nu era prevăzute cu ceea ce poate numi, în termeni europeni, lenjerie: nici pernă, nici cearşaf, nici pătură. Am scotocit peste tot, nimic, iar un frig uşor, de toamnă târzie de acasă, mă luase în primire. Din nişte prosoape de baie şi alte „cârpe” găsite prin nişte debarale, am încropit ceva şi am reuşit să fur nopţii braziliene, străbătute de o zarvă surdă, de mare metropolă, nu mai mult de trei ore de somn.

Dimineaţa devreme, neobişnuit de devreme, ca totdeauna în afara ţării, caut sursa unei cafele: Patricia îmi arătase aragazul şi-mi spusese că, pe undeva, prin dulapurile de pe coridor, trebuie să fie nişte cutii cu cafea. Am căutat îndelung, la întâmplare, apoi, tot mai iritat, cu aplicaţie şi abia într-un târziu am descoperit o cutie de Ness Café. Nu asta îmi doream, dar alternativă n-aveam. Mi-am făcut o ceaşcă mare şi tare. Am ieşit pe o terasă mică, direct din mica bucătărie, pe o sfoară atârnau nişte rufe, într-un colţ se afla o măsuţă şi un scăunel, m-am aşezat şi am băut cafea fumând cu poftă şi încercând să-mi fac ordine în gândurile devălmăşite.
Aşadar, iată-mă aici, la Sao Paolo; cu doar câteva zile în urmă încă nu credeam că mă voi decide. Tinerii mei prieteni îmi scriseseră zeci de email-uri ispititoare, oricum comunicarea mi-o anunţasem, îmi trimiseseră şi invitaţia şi programul, dar abia cu patru zile în urmă mă hotărâsem să merg la Ambasada Braziliei de la Bucureşti ca să-mi iau viza; atunci şi numai atunci fusesem sigur de plecare, apoi foarte sigur cu patru zile în urmă când mă sunase Patricia şi când, pe telefonul fix, mă întreţinuse aproape o oră, cerând şi dându-mi detalii etc. Balconul dădea într-o curte de bloc, un fel de „condominio” italian, de unde ieşea şi intra, rar, câte o maşină. Acea rumoare specific metropolitană se simţea şi aici, dar parcă printr-o pâslă deasă.

*

Aici şi acolo (aici şi dincolo): iată, iarăşi, această senzaţie organică, ca un fel de despicare, un joc de-a v-aţi ascunselea, o fugă în vis şi trezirea bruscă la realitate; cu câteva zile în urmă, la Craiova, în grădină, nu reuşeam să-mi imaginam decât vag această petrecere a mea pe un teritoriu atât de vast şi atât de exotic precum cel brazilian. Ştiam că, la Rio, mă aştepta Marco şi asta mă liniştea.
Acum, de la Aeroport, unde ne-am dus dimineaţă să-l aşteptăm pe Luis Jorje, profesorul şi jurnalistul de cinema portughez, plecăm grăbiţi spre Assis: o localitate relativ tânără, unde se află campusul USP, a universităţii de stat din Sao Paolo, aflată, cum spuneam, la 500 de km distanţă spre sud. Fireşte, în sine informaţia descumpăneşte un european: fac un calcul rapid şi-mi dau seama că, la noi, asta ar presupune ca Universitatea din Bucureşti să aibă campusul facultăţii sale de litere pe undeva, pe la Oradea. Le comunic asta prietenilor mei şi numai Jorje pare să mă înţeleagă; Andrea, care-mi aminteşte de numeroasele departamente la distanţă ale unor universităţi italiene, e mai curând deja obişnuit cu curiozităţile locului. De altfel, nu Patricia, ci el – şi mai ales Nello – vor fi ghizii mei adevăraţi pe tot parcursul şederii. Ca şi, la Rio, Constança, prietena şi pururea logodnică a lui Marco, care mă va înconjura, timp de o săptămână, cu gentileţea ei ieşită din comun.
Autostrada e proastă, dar totuşi autostradă; acelaşi Andrea îmi explică faptul că, deşi există de jumătate de secol, un proiect amplu de autostrăzi, pe model şi sub patent american, lucrurile s-au mişcat încet, corupţia făcând, şi aici, ravagii. De o parte şi alta, se întind tot felul de culturi specifice, între care se detaşează, fireşte, cele de cafea şi de trestie de zahăr. Şi, totuşi, îmi dau curând seama că peisajul, în sine, nu-i departe de cel de acasă: mai ales de cel din copilărie. Ici-acolo, pâlcuri de animale domestice, păzite de câte un copil sau doi, pârâiaşe ieşind, neaşteptat, de peste o colină şi pâlcuri de raţe scăldându-se bucuroase în mici ochiuri de apă, şi, mai ales, această senzaţie copleşitoare de pământ nesfârşit, de teritoriu fără de capăt care mă indispune puţin, mai ales că, fireşte, abia aştept ca Andrea să-şi aducă aminte că sunt un fumător înrăit şi să oprească undeva măcar preţ de o ţigară. Stau pe bancheta în spate cu Jorje Luis şi mă bucur că vorbeşte destul de bine italiana, aşa că abia acum îmi dau seama că vorbim cu toţii numai această limbă. Cei trei se cunosc mai demult, Andrea făcuse un master la Universitatea din Lisabona, apoi aveau în comun pasiunea pentru film şi, mai ales, pentru marele regizor Oliveira, despre care îmi vorbise Nello de atâtea ori.
Jorje Luis ştie relativ bine câteva repere ale culturii române: îl citise pe Eliade, pe Cioran, ştia vag câte ceva despre Eminescu, însă le cunoştea bine operele lui George Uscătescu şi, mai ales, pe cea a lui Vintilă Horia. Prefera, ca şi mine, romanul acestuia „Cavalerul resemnat” mai faimoasei „Dumnezeu s-a născut în exil”; Patricia şi Andrea nu ştiau nimic despre aceşti români exilaţi, le spun tot ceea ce pot, în acele condiţii, despre climatul cultural românesc din care toţi aceşti mari exilaţi s-au desprins la sfârşitul celui de-al război mondial. Ca de atâtea ori în astfel de situaţii, facem exerciţii lingvistice în căutarea unor cuvinte identice în portugheză şi în română, ajutându-ne, fireşte, de latină. Acum, şarmul e exclusiv „vacanţie”: trebuie să facem drumul mai plăcut.
După aproape două ore de drum, oprim la un fel de popas despre care nu mi se spusese nimic. Patricia mă ia de braţ şi mă instruieşte: sunt popasuri ale societăţii de autostrăzi, făcute, unele firme germane, altele americane, extrem de curate şi moderne, unde, la un preţ fix, pe baza unui fel de „jeton”, mare cât o medalie de metal ce ţi se dă la intrare, poţi mânca pe săturate, la alegere. Baia e undeva în afară; ca să ieşi, e dificil, trebuie să ceri permisiunea casieriţelor care, pe încredere, îţi lasă şi jetonul cu care însă trebuie să revii prin acelaşi loc, adică pe la …ieşire.
Mănânc ceea ce-mi recomandă Patricia, ea e cea care va avea grijă de mine de-acum înainte, aşa stabilisem, cunoscându-mi deja, din Italia, multe din ciudăţenii. Mâncarea e foarte bună, are gust, mai ales carnea, legumele sunt exact precum ale mele de-acasă, nu de la Billa, ci din grădină. Facem conversaţie pe această temă: cel mai curios este, desigur, Jorje Luis.
Apoi, cafeaua: se poate fuma? Cer unei picoliţe, foarte tânără şi deosebit de frumoasă, care ne urmărea cu solicitudine, îmi încuviinţează şi-mi indică, sfioasă, un alt colţ unde mă conduce cu scrumiera în mână. Jorje e şi el fumător, aşa că mă urmează, Patricia şi Andrea ies, după ce în prealabil ne-au înmânat, separat, confidenţial, „drepturile” noastre băneşti, pentru întregul sejur la congres. Câţi reali erau? Nu-mi mai amintesc cu precizie, poate vreo 800; oricum n-am simţul banilor, nici acasă şi cu atât mai puţin când sunt în afară. Patricia îmi va spune, cu toată grija de a nu atinge sensibilităţile noastre de amiciţie culturală, că sunt cel mai bine …plătit. Am crezut-o, iar o discuţie cu Nello, de el declanşată, îmi va confirma asta peste câteva zile.
Călătoria e lungă, mi-am imaginat deja şi, fireşte, mă abţin să cer detalii despre asta. Până la Assis ne vom mai opri de două ori. În maşină, e plăcut, iar discuţiile devin, fără aproape să ne dăm seama, adevărate dezbateri: discutăm, fireşte, despre globalizare, despre latinitate, despre studenţi şi lipsa lor de motivare şi de …idealuri, despre cinema, despre Pasolini şi despre Bunuel, despre Antonioni şi Fellini, despre Enzo Siciliani, scriitorul-ţintă al Patriciei cu a cărui operă îşi pregăteşte un doctorat (chiar cu Marco, la Rio), despre femei şi droguri şi, la fel, despre istoriile celor trei ţări pe care le reprezentăm. Şi despre Ceauşescu? Desigur, Jorje Luis îmi cere detalii, face comparaţii cu Salazar, îmi oferă date mai puţin cuprinse în biografii, evenimente pe care le-a trăit. Jorje are, cred, în jur de 65 de ani: îmi spune că a făcut de toate, la viaţa lui, a ajuns, în tinereţe, în presă, a făcut şi face critică de cinema la un mare ziar popular, apoi, ca şi mine, mai târziu, a sfârşit în universitate, la departamentul de literaturi engleze unde însă se ocupă mai mult de comparativism. Şi de cinema. N-a scris prea multe cărţi, e autor al unor eseuri şi studii risipite prin varii publicaţii din întreaga lume. E un excelent orator însă, aşa cum aveam să mă conving în timpul lucrărilor congresului. Era şi el întâia oară în Brazilia, dar se afla aici, la Rio mai ales, de patru luni, cu obiectivul precis de a scrie o carte; cum se descurcă financiar? Relativ, bine: universitatea sa i-a aprobat proiectul, i-a dat o sumă pentru an anumite cheltuieli, în rest, e obligat să ţină conferinţe plătite; a ţinut deja patru, la Rio, la Fortalezza şi nu mai reţin unde.

*

În sfârşit, iată că am reuşit să păcălim drumul lung care îi speria mai mult pe gazdele noastre decât pe noi şi, pe la orele 17,00, ajungem în faţa Hotelului „Onyx”, unde vom fi cazaţi. Facem formele, ni se dau cheile, la etajul 1, urcăm, fiecare, adică eu şi Jorje, cu câte un „hamal” care ne cară geamantanele, Jorje îmi atrage atenţia asupra numărului camerei sale (simte că vom avea nevoie să ne mai căutăm!), apoi, după un duş grăbit şi o schimbare de ţinută, coborâm, fiindcă Andrea şi Patricia ne convinseseră să facem o scurtă vizită în campusul facultăţii.

Acolo ne vom bea – mă linişteşte Andrea – şi cafeaua. Iar a doua zi, vor începe lucrările congresului. Patricia îmi mai spune încă o dată că vor avea nevoie de ajutorul meu. Ca sfătuitor şi implicat în proiectul Centrului. Nu-mi dau seama cu ce le voi putea fi de folos, însă ştiu de pe acum că mi-aş dori din toată inima ca s-o pot face.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

4 × opt =

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031