Nepreţuiţii anonimi

16 august 2013
Autor

Blog/Notes
Nepreţuiţii anonimi

George Popescu

Au trăit, trăiesc încă, de cele mai multe ori într-o discreţie pe care n-o egalează decât onestitatea şi decenţa din care şi-au făcut scut. Şi pavăză.
Specialişti în varii domenii: de la profesiuni etichetate îndreptăţit sau nu insignifiante (măturător, instalator, şofer) până la cele cărora tradiţia le-a conferit o aură ceva mai frapantă: inginer, dascăl, medic, artist… Nimic din ceea ce-au făcut şi continuă să facă n-are a face cu vedetismul deşănţat şi agresiv cu care suntem bombardaţi zi şi noapte de nişte media, victime, de-acum de lecuit, ale unei audienţe obsesive.
Nu cunosc aroganţa şi, în locul unei popularităţi fie şi meritate, preferă spaţiul lor retras, delimitat de propria competenţă.
Modestia lor e invers proporţională cu competenţa în care şi-au înscris destinul.
Din principiu, nu obişnuiesc să ceară ceva în schimbul faptelor lor împlinite cu un firesc pe care noi, ceilalţi, nu reuşim totdeauna să-l înţelegem.
Nu se laudă: pentru ei, a trăi, în intimitate ori în comunitate, e sinonim cu a-şi face datoria. Ori, mai pretenţios spus, a-şi onora priceperea – har şi trudă deopotrivă – de care, fără a face caz, o decontează ca o obligaţie şi nicidecum ca vreun drept. Au, aşadar, îndatoriri, înainte de a-şi revendica îndreptăţiri, oricât de minime şi acestea.
Suspicioşi, ba chiar imuni, la linguşiri, când li se întâmplă par a fi un pic intimidaţi. Le simţi fără efort, în vizibile semne, resturile unei ruşinări nu mai puţin surprinzătoare în raport cu infatuarea şi cabotinismul din jur. Şi-au onorat cu prisosinţă meseria, au citit şi s-au informat peste limitele specializării, şi-au format gusturi solide şi sănătoase, în cultura mai mare, în artă, în muzică, însă nici nu le trece prin cap să şi le afişeze, dacă nu sunt întrebaţi.
Ei sunt anonimii de astăzi cărora le suntem datori şi nu atât pentru absolut meritata preţuire de care duc ei lipsă, ci mai ales pentru propria noastră terapie: speranţa, adormită, de a reintra într-o normalitate a cărei lipsă o sancţionăm, dar pe care, paradoxal, am încetat s-o mai căutăm.
Singură, năzuinţa e inutilă.

Şi, fiindcă, vorba poetului, toate acestea trebuiau să poarte un nume, în ce mă priveşte îi voi da o identitate.
Este medic: unul dintre cei mai prestigioşi neurologi pe care i-a avut – şi îi mai are – Craiova, Oltenia şi nu numai. Fiu de ceferist interbelic, elev strălucit, într-o promoţie de excepţie, a Colegiului craiovean „Carol I” şi, apoi, al Medicinii de la Universitatea ieşeană, cu doctorat prin anii 70 când acesta reprezenta o adevărată ispravă, diriguitor, în vremuri deloc prietenoase, ale sistemului de sănătate din Dolj, a condus, după 90, alţi ani provocatori, destinul Spitalului nr. 3. De curând, s-au împlinit două decenii de când a dat spaţiu şi identitate Spitalului de neurologie de pe Calea Bucureşti, remodelând un bloc destinat unor locuinţe de serviciu.
Meloman abilitat, sedus de patrimoniul operei lirice căreia îi cunoaşte, în literă şi în spirit, istoria, a scris toată viaţa, ca şi acum, la cei optzeci de ani pentru care se pregăteşte, epigrame şi versuri, cronici şi povestiri, evocări şi, desigur, studii ştiinţifice în presa de specialitate. Şi toate acestea, cu fervoare şi, în acelaşi timp, cu simţul unei eleganţe şi al unei onestităţi pe care numai vocaţia anonimatului le-a ţinut departe de conştiinţa Cetăţii.
Numele domniei sale: dr. Marin Rădulescu.
Un destin memorabil şi de memorat pe care Craiova – şi noi, pasageri prin istoria ei seculară – ar trebui să şi-l revendice la gradul de preţuire pe care-l merită. Cu prisosinţă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031