v.p. (epistolă cvasi-clandestină)

Lui Vio, la 60 de ani   Să te fi zărit întâia oară în vacarmul unei adunări
Citeşte

Viorel Pîrligras: risipitorul de har

Viorel Pîrligras e un risipitor: al darurilor cu care a fost binecuvântat, al pasiunii pentru
Citeşte

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală

Umberto Eco – un medievist în postmodernitatea virtuală   (Aproximări ipotetice) George Popescu     Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate
Citeşte

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum

Geo Vasile – traducătorul congener cu Gellu Naum   Numele lui Geo Vasile l-am întâlnit, cred, întâia
Citeşte

la carta bionda del Caffé del Turco

la carta bionda del Caffé del Turco   ci sono altri hamlet… la carta bionda del Caffé del
Citeşte

Gela Enea sau revolta disimulată elegiac

Ceea ce surprinde la întâia lectură a poeziei din cea de-a doua carte de versuri
Citeşte

Poezia ‒ sinonimie a onticului

Cu un debut revuistic în îndepărtatul 1973 în revista sibiană „Transilvania” şi cu botezul lui
Citeşte

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

  În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate,
Citeşte

La Rio de Janeiro Un cartier luxuriant ca un biliard al viitorului Braziliei

Se vor împlini în curând trei ani de la preluarea puterii, în Brazilia, de către
Citeşte

Mario Luzi: o poezie inedită

Am scris despre poetul italian finalist, trei ani consecutivi, al Premiului Nobel, o monografie (Povara
Citeşte

Eugenio Montale

    În fum De câte ori te-am aşteptat la gară în frig, în ceaţă. Mă plimbam tuşind, cumpărând ziare
Citeşte

Un studiu de Italo Calvino

Sfidarea labirintului[i]   1. De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au cunoscut o traumă pe care
Citeşte

Michele Ranchetti și poezia epifanică

Michele Ranchetti și poezia epifanică Michele Ranchetti, născut la Milano în 1925, decedat la Florenţa, în
Citeşte

„România – al treilea ţărm al fluviului care curge înăuntrul meu”

Interviu cu poetul, romancierul, traducătorul şi academicianul brazilian MARCO LUCCHESI Marco Lucchesi 1Sosit pentru a nu
Citeşte

Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Nepreţuiţii anonimi

16 august 2013
Autor

Blog/Notes
Nepreţuiţii anonimi

George Popescu

Au trăit, trăiesc încă, de cele mai multe ori într-o discreţie pe care n-o egalează decât onestitatea şi decenţa din care şi-au făcut scut. Şi pavăză.
Specialişti în varii domenii: de la profesiuni etichetate îndreptăţit sau nu insignifiante (măturător, instalator, şofer) până la cele cărora tradiţia le-a conferit o aură ceva mai frapantă: inginer, dascăl, medic, artist… Nimic din ceea ce-au făcut şi continuă să facă n-are a face cu vedetismul deşănţat şi agresiv cu care suntem bombardaţi zi şi noapte de nişte media, victime, de-acum de lecuit, ale unei audienţe obsesive.
Nu cunosc aroganţa şi, în locul unei popularităţi fie şi meritate, preferă spaţiul lor retras, delimitat de propria competenţă.
Modestia lor e invers proporţională cu competenţa în care şi-au înscris destinul.
Din principiu, nu obişnuiesc să ceară ceva în schimbul faptelor lor împlinite cu un firesc pe care noi, ceilalţi, nu reuşim totdeauna să-l înţelegem.
Nu se laudă: pentru ei, a trăi, în intimitate ori în comunitate, e sinonim cu a-şi face datoria. Ori, mai pretenţios spus, a-şi onora priceperea – har şi trudă deopotrivă – de care, fără a face caz, o decontează ca o obligaţie şi nicidecum ca vreun drept. Au, aşadar, îndatoriri, înainte de a-şi revendica îndreptăţiri, oricât de minime şi acestea.
Suspicioşi, ba chiar imuni, la linguşiri, când li se întâmplă par a fi un pic intimidaţi. Le simţi fără efort, în vizibile semne, resturile unei ruşinări nu mai puţin surprinzătoare în raport cu infatuarea şi cabotinismul din jur. Şi-au onorat cu prisosinţă meseria, au citit şi s-au informat peste limitele specializării, şi-au format gusturi solide şi sănătoase, în cultura mai mare, în artă, în muzică, însă nici nu le trece prin cap să şi le afişeze, dacă nu sunt întrebaţi.
Ei sunt anonimii de astăzi cărora le suntem datori şi nu atât pentru absolut meritata preţuire de care duc ei lipsă, ci mai ales pentru propria noastră terapie: speranţa, adormită, de a reintra într-o normalitate a cărei lipsă o sancţionăm, dar pe care, paradoxal, am încetat s-o mai căutăm.
Singură, năzuinţa e inutilă.

Şi, fiindcă, vorba poetului, toate acestea trebuiau să poarte un nume, în ce mă priveşte îi voi da o identitate.
Este medic: unul dintre cei mai prestigioşi neurologi pe care i-a avut – şi îi mai are – Craiova, Oltenia şi nu numai. Fiu de ceferist interbelic, elev strălucit, într-o promoţie de excepţie, a Colegiului craiovean „Carol I” şi, apoi, al Medicinii de la Universitatea ieşeană, cu doctorat prin anii 70 când acesta reprezenta o adevărată ispravă, diriguitor, în vremuri deloc prietenoase, ale sistemului de sănătate din Dolj, a condus, după 90, alţi ani provocatori, destinul Spitalului nr. 3. De curând, s-au împlinit două decenii de când a dat spaţiu şi identitate Spitalului de neurologie de pe Calea Bucureşti, remodelând un bloc destinat unor locuinţe de serviciu.
Meloman abilitat, sedus de patrimoniul operei lirice căreia îi cunoaşte, în literă şi în spirit, istoria, a scris toată viaţa, ca şi acum, la cei optzeci de ani pentru care se pregăteşte, epigrame şi versuri, cronici şi povestiri, evocări şi, desigur, studii ştiinţifice în presa de specialitate. Şi toate acestea, cu fervoare şi, în acelaşi timp, cu simţul unei eleganţe şi al unei onestităţi pe care numai vocaţia anonimatului le-a ţinut departe de conştiinţa Cetăţii.
Numele domniei sale: dr. Marin Rădulescu.
Un destin memorabil şi de memorat pe care Craiova – şi noi, pasageri prin istoria ei seculară – ar trebui să şi-l revendice la gradul de preţuire pe care-l merită. Cu prisosinţă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

7 − = cinci

Arhiva

august 2013
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul   Sep »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031