Am văzut pe câmpul tinereţii
ceva ce de departe se ivea:
era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am
să descopăr darul ochilor când brusc
fugit-a în cel iubit şi astfel în arcă-năuntru,
în gândire mă-ncui în măreaţa
obsesie a depărtării-ţi de mine,
în culoare o neclintită clipă
ce nu vorbeşte,
cu ciocanul meu aş vrea
să te lovesc peste trebuincioasele buze.
Pânze ale cântului
Am părăsit pe fiecare femeie
ca pe un unic simulacru,
o bufnitură de nemilos destin,
Arta, cea mai slăvită dintre cele matriarhale,
Arta mi-a dăruit mulţi fraţi,
culorile tinerele voinici,
cu hlamida pătată de prospeţime
şi cu tinerii aceştia mi-am întins
pânzele cântului meu,
şi am pornit-o pe mările albastre
numai cu unica-mi vâslă
ce-mi este amintirea
Uşurinţă
O, uşurinţă ce veşnică te-odihneşti,
unde zăbava sporeşte în gândire
iei viaţă şi-n beznă te arunci
cu culoarea ce ca o mamă crede
în învierea iubirii.
Bufonul care distrează mulţimea
şi materia o crapă, trâmbiţă
asemeni sărutului ce moartea-mi o invită
şi făptura iese din mâinile
Artistului,
pe care Dumnezeu îl creează
numai prin răsuflarea sa.
Jocuri ale culorilor
O, culoare ce cobori pe chipul meu pădureţ
ca şi cum eu prinţ de pădure
aş găsi elfi gata să moară pentru mine,
văile geometrice ale timpului
logodnicele istorice
negrul păr al nedreptăţii
călăul ce-mi foloseşte fruntea
spre a martiriza încă şi astăzi
în jocurile culorilor
mâna mea nu ştie că gloata
aşteaptă încă unica-mi sfâşiere.
Narcis la izvor
Sfărâmă-te în mii de oameni
şi eu rămân o discutabilă culoare
ce arde pe apă
printr-o salutară lipsă de modestie
într-o zi timpul
îmi va încălzi deschisele-mi pleoape
de flăcău încă neînsurat,
arta devine astfel trufaşă
privind din hăurile magiei
nicicând n-am coborât în valea zăbavei,
de dăruit unui pictor pe veci viu.
M-am îndrăgostit
M-am îndrăgostit
de propriile-mi aripi de înger
de nările mele ce sug noaptea,
m-am îndrăgostit de mine
şi de tulburările mele.
O grapă ce scobeşte în lucruri,
ori poate devenită domniţă
mi-am pierdut arătările.
Cât de goală eşti, iubire,
goală şi fără apărare:
eu sunt adevărata ţiteră
ce te-atinge în inimă
şi o deplină îndreptăţire-ţi oferă. (e ti da larga resa).
Lui Dino Campana
Revino, în apa lui Naviglio să cânt
cântece de legământ eu vreau
Ca tu să fii scos din mormânt de vânt.
Revino să străluceşti sălbatic
Şi drept şi egal ca un clopot,
cutremură mintea asta îndrăgostită
de suferinţa ta, sămânţă de bucurie,
deschiderea mea de vânt şi credinciosul
meu iubit
ce maestra poezie ai iubit-o.
(Ballate non pagate, Einaudi, 1995)
Ţara Sfântă
Am văzut Iericonul,
am avut şi eu Palestina mea,
zidurile ospiciului
erau zidurile Iericonului
iar un puţ de apă infectată
ne-a botezat pe toţi.
Acolo-năuntru eram evrei
şi farisei se aflau în înalt
şi era şi Mesia
pierdut în mulţime:
un nebun ce urla spre Cer
întreaga sa iubire în Dumnezeu.
Noi, toţi, cârd de asceţi
eram asemeni păsărilor
şi de fiecare dată o plasă
obscură ne împresura
dar ne duceam spre liturghie,
liturghia Domnului nostru
şi Cristos Mântuitorul.
Am fost spălaţi şi îngropaţi,
miroseam a tămâie.
Iar apoi, când iubeam
ne făceau electroşocuri
fiindcă, spuneau, un nebun
nu poate iubi pe nimeni.
Dar într-o zi din mormânt
m-am ridicat şi eu
şi eu aidoma lui Iisus
am avut învierea mea,
însă nu m-am înălţat la ceruri
am coborât în infern
acolo unde privesc înlemnită
zidurile străvechiului Iericon.
Dunele cântului s-au închis
Dunele cântului s-au închis,
o, damnată magie a universului,
ce totul poate deasupra unei moi sfere.
Nu veni aici la trecutul meu,
nu descuia învolburate delte,
latente plăgi, accese ce mişcătoare
se dăruiesc peste balustrada declinului;
rămâi, ai putea fi chiar şi Orfeu
care soseşte să mă reia nimicului,
rămâi o, prea febril, suprem cavaler
eu îndur lumina, în umbre
regină sunt însă afară în lume
aş putea muri şi tu ştii
rătăcirea ce mă apucă deplin
când văd un copac singur.
(Din Terra Santa, 1984)
O, femeie
Oh, femeie
vioara ta superbă
deschide angelice glasuri
şi un sprijin de metal
însufleţeşte privighetoarea.
El, Alberto, rima mea,
a îndurat clipa aceasta
şi-am devenit zeiţa
vastei ipotenuze,
cicatrice de cuvinte
sau colecţie a soarelui?
(Din Ipotenuză de iubire, 1992)
M-am născut
M-am născut în douăzeci şi unu primăvara
nu ştiam însă că a naşte mulţimi,
a deschide brazde
ar putea dezlănţui furtuna.
Astfel Proserpina uşoară
zăreşte plouând peste ierburi,
peste marile grâne iubitoare
şi plânge veşnic seara.
Poate-i doar rugăciunea ei.
(Din Vuoto d’amore, 1991)
* * *
De-ar căuta cineva
să-ţi înţeleagă privirea
Poete, apără-ţi cu sălbăticie
privirea ta e o sută de priviri
care, vai, te-au privit
tremurând
* * *
Ultimul fier ce te-a atins
a fost un diapazon atent,
un imn de iubire.
Îmi voi vinde pianul pentru tine,
îl voi duce pe culmea orizonturilor,
şi adu-ţi aminte Vanni:
asemeni preoteselor cumane
eu cânt durerea tuturor
şi sunt unica să-ţi spună
că mulţi vor avea
tulburări veşnice
* * *
Amprentele mele digitale
luate în ospiciu
mi-au persecutat mâinile
asemeni unui horcăit urcând pe vena vieţii,
amprentele acelea digitale damnate
în cer au fost înregistrate
şi vibrează
laolaltă
vai mie
cu stelele din Ursa Mare
* * *
Asemeni vouă surprinsă am rămas în timp ce furam viaţa,
izgonită din dorinţa mea de iubire.
Asemeni vouă ascultată n-am fost
şi am văzut bondocii tăcerii
crescându-mi împrejur şi sfâşiindu-mi părul.
Asemeni vouă am plâns,
am râs şi am sperat.
Asemeni vouă am simţit luându-mi-se
hainele de pe mine
iar când mi-au dat în mână
propria-mi ruşine
am mâncat ruşine în fiecare zi.
Asemeni vouă am ajutat duşmanul,
m-am încrezut în bietele mele zdrenţe
şi-am întrebat ce-o fi Domnul,
apoi din idea existenţei sale
mi-am tras puterea spre a simţi martiriul
zburându-mi în jur ca un porumbel viu.
Asemeni vouă mi-am consumat iubirea de una singură
departe chiar şi de Cristos înviat.
Dar asemeni vouă m-am întors la ştiinţa
durerii omului,
care e ştiinţa mea.
* * *
Alergaţi cai albi
purtători de mari aurore
pe pielea limbii mele
ce lui nicicând nu-i va vorbi.
Oh, nefericită iarbă
ce intri în gură
şi saliva o simţi
şi dulceaţa sufletului.
Iarbă făcută neagră
dă-mi mie ultima floare
şi spadă să fii.
(din culegerea de poezii Folle, folle di amore per te, Salani Editore)
Dedicaţie
De o mare iubire-i nevoie
spre a-ţi trăi alături, iubirea mea,
şi a încăleca un destin
ce-i asemeni unui mânz duşman,
asemeni unei maşini obscure.
Iar tu ai vrea să cobori,
privind păşuni albastre
însă bizarul destin
îşi scutură bietele aripi
şi murdăreşte iubirea.
Astfel, când seara soseşte,
mă-ntind lângă tine
ca virgină obosită,
fără să ştiu ce-mi poţi oferi,
fără să ştii ce eu aş dori.