Am văzut pe câmpul tinereţii

ceva ce de departe se ivea:

era culoarea fanteziei şi-n cer pornit-am

să descopăr darul ochilor când brusc

fugit-a în cel iubit şi astfel în arcă-năuntru,

în gândire mă-ncui în măreaţa

obsesie a depărtării-ţi de mine,

 

în culoare o neclintită clipă

ce nu vorbeşte,

 

cu ciocanul meu aş vrea

să te lovesc peste trebuincioasele buze.

 

Pânze ale cântului

 

Am părăsit pe fiecare femeie

ca pe un unic simulacru,

o bufnitură de nemilos destin,

Arta, cea mai slăvită dintre cele matriarhale,

 

Arta mi-a dăruit mulţi fraţi,

culorile tinerele voinici,

cu hlamida pătată de prospeţime

şi cu tinerii aceştia mi-am întins

pânzele cântului meu,

şi am pornit-o pe mările albastre

 

numai cu unica-mi vâslă

ce-mi este amintirea

 

Uşurinţă

 

O, uşurinţă ce veşnică te-odihneşti,

unde zăbava sporeşte în gândire

 

iei viaţă şi-n beznă te arunci

cu culoarea ce ca o mamă crede

în învierea iubirii.

 

Bufonul care distrează mulţimea

şi materia o crapă, trâmbiţă

asemeni sărutului ce moartea-mi o invită

şi făptura iese din mâinile

Artistului,

pe care Dumnezeu îl creează

numai prin răsuflarea sa.

 

Jocuri ale culorilor

 

O, culoare ce cobori pe chipul meu pădureţ

ca şi cum eu prinţ de pădure

aş găsi elfi gata să moară pentru mine,

 

văile geometrice ale timpului

logodnicele istorice

 

negrul păr al nedreptăţii

călăul ce-mi foloseşte fruntea

spre a martiriza încă şi astăzi

în jocurile culorilor

 

mâna mea nu ştie că gloata

aşteaptă încă unica-mi sfâşiere.

 

Narcis la izvor

 

Sfărâmă-te în mii de oameni

şi eu rămân o discutabilă culoare

ce arde pe apă

printr-o salutară lipsă de modestie

 

într-o zi timpul

îmi va încălzi deschisele-mi pleoape

de flăcău încă neînsurat,

 

arta devine astfel trufaşă

privind din hăurile magiei

nicicând n-am coborât în valea zăbavei,

de dăruit unui pictor pe veci viu.

 

M-am îndrăgostit

 

M-am îndrăgostit

de propriile-mi aripi de înger

de nările mele ce sug noaptea,

m-am îndrăgostit de mine

şi de tulburările mele.

O grapă ce scobeşte în lucruri,

ori poate devenită domniţă

mi-am pierdut arătările.

Cât de goală eşti, iubire,

goală şi fără apărare:

eu sunt adevărata ţiteră

ce te-atinge în inimă

şi o deplină îndreptăţire-ţi oferă. (e ti da larga resa).

 

Lui Dino Campana

 

Revino, în apa lui Naviglio să cânt

cântece de legământ eu vreau

Ca tu să fii scos din mormânt de vânt.

 

Revino să străluceşti sălbatic

Şi drept şi egal ca un clopot,

cutremură mintea asta îndrăgostită

de suferinţa ta, sămânţă de bucurie,

deschiderea mea de vânt şi credinciosul

meu iubit

ce maestra poezie ai iubit-o.

 

(Ballate non pagate, Einaudi, 1995)

 

Ţara Sfântă

Am văzut Iericonul,

am avut şi eu Palestina mea,

zidurile ospiciului

erau zidurile Iericonului

iar un puţ de apă infectată

ne-a botezat pe toţi.

Acolo-năuntru eram evrei

şi farisei se aflau în înalt

şi era şi Mesia

pierdut în mulţime:

un nebun ce urla spre Cer

întreaga sa iubire în Dumnezeu.

 

Noi, toţi, cârd de asceţi

eram asemeni păsărilor

şi de fiecare dată o plasă

obscură ne împresura

dar ne duceam spre liturghie,

liturghia Domnului nostru

şi Cristos Mântuitorul.

 

Am fost spălaţi şi îngropaţi,

miroseam a tămâie.

Iar apoi, când iubeam

ne făceau electroşocuri

fiindcă, spuneau, un nebun

nu poate iubi pe nimeni.

 

Dar într-o zi din mormânt

m-am ridicat şi eu

şi eu aidoma lui Iisus

am avut învierea mea,

însă nu m-am înălţat la ceruri

am coborât în infern

acolo unde privesc înlemnită

zidurile străvechiului Iericon.

 

Dunele cântului s-au închis

 

Dunele cântului s-au închis,

o, damnată magie a universului,

ce totul poate deasupra unei moi sfere.

Nu veni aici la trecutul meu,

nu descuia învolburate delte,

latente plăgi, accese ce mişcătoare

se dăruiesc peste balustrada declinului;

rămâi, ai putea fi chiar şi Orfeu

care soseşte să mă reia nimicului,

rămâi o, prea febril, suprem cavaler

eu îndur lumina, în umbre

regină sunt însă afară în lume

aş putea muri şi tu ştii

rătăcirea ce mă apucă deplin

când văd un copac singur.

 

(Din Terra Santa, 1984)

 

 

O, femeie

 

Oh, femeie

vioara ta superbă

deschide angelice glasuri

şi un sprijin de metal

însufleţeşte privighetoarea.

El, Alberto, rima mea,

a îndurat clipa aceasta

şi-am devenit zeiţa

vastei ipotenuze,

cicatrice de cuvinte

sau colecţie a soarelui?

 

(Din Ipotenuză de iubire, 1992)

 

M-am născut

 

M-am născut în douăzeci şi unu primăvara

nu ştiam însă că a naşte mulţimi,

a deschide brazde

ar putea dezlănţui furtuna.

Astfel Proserpina uşoară

zăreşte plouând peste ierburi,

peste marile grâne iubitoare

şi plânge veşnic seara.

Poate-i doar rugăciunea ei.

 

(Din Vuoto d’amore, 1991)

 

* * *

 

De-ar căuta cineva

să-ţi înţeleagă privirea

Poete, apără-ţi cu sălbăticie

privirea ta e o sută de priviri

care, vai, te-au privit

tremurând

 

* * *

 

Ultimul fier ce te-a atins

a fost un diapazon atent,

un imn de iubire.

Îmi voi vinde pianul pentru tine,

îl voi duce pe culmea orizonturilor,

şi adu-ţi aminte Vanni:

asemeni preoteselor cumane

eu cânt durerea tuturor

şi sunt unica să-ţi spună

că mulţi vor avea

tulburări veşnice

 

* * *

 

Amprentele mele digitale

luate în ospiciu

mi-au persecutat mâinile

asemeni unui horcăit urcând pe vena vieţii,

amprentele acelea digitale damnate

în cer au fost înregistrate

şi vibrează

laolaltă

vai mie

cu stelele din Ursa Mare

 

* * *

 

Asemeni vouă surprinsă am rămas în timp ce furam viaţa,

 

izgonită din dorinţa mea de iubire.

Asemeni vouă ascultată n-am fost

şi am văzut bondocii tăcerii

crescându-mi împrejur şi sfâşiindu-mi părul.

Asemeni vouă am plâns,

am râs şi am sperat.

Asemeni vouă am simţit luându-mi-se

hainele de pe mine

iar când mi-au dat în mână

propria-mi ruşine

am mâncat ruşine în fiecare zi.

Asemeni vouă am ajutat duşmanul,

m-am încrezut în bietele mele zdrenţe

şi-am întrebat ce-o fi Domnul,

apoi din idea existenţei sale

mi-am tras puterea spre a simţi martiriul

zburându-mi în jur ca un porumbel viu.

Asemeni vouă mi-am consumat iubirea de una singură

departe chiar şi de Cristos înviat.

Dar asemeni vouă m-am întors la ştiinţa

durerii omului,

care e ştiinţa mea.

 

* * *

 

Alergaţi cai albi

purtători de mari aurore

pe pielea limbii mele

ce lui nicicând nu-i va vorbi.

Oh, nefericită iarbă

ce intri în gură

şi saliva o simţi

şi dulceaţa sufletului.

Iarbă făcută neagră

dă-mi mie ultima floare

şi spadă să fii.

 

(din culegerea de poezii Folle, folle di amore per te, Salani Editore)

 

Dedicaţie

 

De o mare iubire-i nevoie

spre a-ţi trăi alături, iubirea mea,

şi a încăleca un destin

ce-i asemeni unui mânz duşman,

asemeni unei maşini obscure.

Iar tu ai vrea să cobori,

privind păşuni albastre

însă bizarul destin

îşi scutură bietele aripi

şi murdăreşte iubirea.

Astfel, când seara soseşte,

mă-ntind lângă tine

ca virgină obosită,

fără să ştiu ce-mi poţi oferi,

fără să ştii ce eu aş dori.