Intermezzo cu figurine de ceară
N-are vocaţia scribului. Cu un veac în urmă, şi-a pierdut mâna dreapta într-un duel cu crini galbeni de gelozie. Şi poezia nu e o vacă de muls. A învăţat asta abia când a trebuit să substituie prima metaforă cu o metonimie cioplită în lemn. În rest, dealul e-aproape, crucea încă mai trebuie şlefuită. Trebuie să strălucească pentru suferinţa prenatală. Şi ciobul e acolo pregătit pentru jertfă. Silaba întârzie la prânzul princiar al sabatului neîntinat. Voi fi acolo – zice. Vor fi acolo – zic – dar nu pentru căinţă. Nu pentru răzbunare. Nu pentru obol. Nu pentru mântuire. Pentru milă şi pentru sfârşitul care şi-a încheiat lucrarea Verbului. Lucrarea sa asupra Verbului. Şi scribul (ciung şi cocoşat de nemăsuri şi vrăji îngăduite numai vizitatorilor) va plânge subtil tremurul caligrafiei celuilalt. A nimănui. De fapt…
Viţa de vină
margine cu perdeluţe la geam. cu untdelemn
sărac prin scorburi invadate de melci. Flamura
îndoielii pe o creastă de gând învins. eşecul pânzei
în trestirişul unui discurs ce şi-a pierdut începutul.
şi vara buimacă incendiind carnea şi apa şi cruzimea
şi acel finestrino al morţii prin care copilul bâiguia
prisosul vorbei tainice. ce s-a ales de braţul gol
al pâinii aşteptând la capătul aleii de roze murinde.
era marginea care purta în mari coşuri de trandafiri
urmele săpăturii adânci în magma milei. şi dincolo
de ea abisul care ne privea precum zarathusta
o rudă îndepărtată.
Intermezzo cu miezuri de nucă
sic itur ada astra. am îndurat apocalipsa fiindcă am clădit-o. nu din cuvinte. nu din marmoră de Carrara. nu din lutul – oricum păcătos şi prea singur – ci din crimele asupra atâtor semne pe care le-am descoperit pe drumul dintre strigăt şi durere, dintre urlet şi rană. Împăratul nu se afla acolo spre a semna edictul asupra ultimei demisii a scribului: care n-a mai îndurat vestirea. Ştreangul era foarte aproape. La îndemână. Litera strălucea în apusul clandestin al unei odihne neîngăduite. Măsura şi răsura, echilibru precar – boală cu miezuri de nucă pe marginile ei de velur roşu. şi dacă nu m-am oprit acolo în accidentul Întâmplării a fost şi pentru că, mai în josul paginii, creştea acolada supliciului: crudul borţos al semnăturii indescifrabile, aluatul indicibilului. Unde să fi fost Poezia în tot acest timp în care orăcăitul broaştelor lansau spre cer proiectile de hieroglife? Simboli al bivio. Soft impardonabil cu guler alb mustind de o cerneală nemaivăzută.
Selva oscura
Am cutreierat vântul cu funia pe grumazul cuvântului
Şi secara din ochii tăi stăruia în acvila orei mai pură ca nicicând.
Nu ne vedeam din cauza febrei.
A luminii care venea din cutele bolii.
Şi era caldă plimbarea şi cald somnul ariciului
pe întinderea poemului
Beat de ultima ta răsuflare. Pe dealuri mureau în ţipăt scurt
Anemonele toamnei celei din urmă. Eram beţi şi eram tineri
Şi în sânge se cheltuia ardoarea de contrabandă –
nepreţuita iluzie.
Plugul înstelat al cerului din noi plămădea recolta
Cum briza însămânţează adesea în tâlharul de ocazie
Nu cruzimea ci mila crimei ce va urma.
Ne auzeam prin praful de pe tobele verii apuse
Plăgile vechi şi tinere încă: tăcerea era numai durere
Şi foame. Regeşti pustietăţi în hramul cutezanţei de a întoarce spatele
Pe ferigi coşcogeala leprosului anunţa marea logodnă.
Cu pământul ce nu ne părăsise niciodată.
Pe care niciodată nu-l vom lăsa din mâini.
Nu am avut o mare la îndemână, însă apele somnului inundau
Singurele visuri promise. Coşmaruri de înecaţi fără voie.
Gustul de a încheia ce începusem ne înstela. Pluteam.
Fructul copt în mâinile aprige
Ale celei care turma mâna putrezea în aurul serii.
Am văzut cum la răscrucea unde neantul o lua la dreapta
Crucea stătea înţepenită şi dreaptă.
În selva obscură a nimicului musteau neuitatele cânturi.
Şi nemuritorul se retrage
Zice poetul la porţile umbrei unde salcâmi putrezi
Îşi alungă somnul lunecând în cuvinte mâloase.
Silaba ultimei metrici mai tremură încă pe prundul
Unduios al mării ce n-o să fie – care n-a fost să fie.
Întâmplarea e o petrecere o înduioşată aşteptare
În frica mâzgii cotropitoare. Să fii fericit astăzi –
Într-un astfel de sfârşit e o sfidare a cruzimii ce ne măsoară
Cu sângele ei rece şi încă demn de haruri străvechi.
Cavalerul cutreieră urma lăcustei. Verbul crapă.
Versul se lasă încet sub bruma harului nemângâiat.
Vom muri ieri – răsună pe poteci cu cerbi vinovaţi de-ntâlnire.
Care n-a fost a noastră. Mâine târziul va arunca deja
Sămânţa sfadei care-a cărat în nesfârşite convoaie
De vorbe tăcerea mieilor decapitaţi.
Purificare cu mucigai pe margini
Lungă a fost iarna şi sticla fără îndurare şi strigătoare la cer
Zarva nebunilor şi crâncenă cea mai plăpândă dintre fiarele
Ţinutului. Ne citesc poemele mai vechi de un an. Pe noi care-am absentat. Pe noi, care ne-am cheltuit cealaltă cină.
Varul adoarme
Cu mâna la gură. Pudoarea mărului singur dă ocol grădinii
Devastate de melci uriaşi. Plăcerea ocoleşte gândul cel bun.
Pe ziduri urcă plăpând cărări sărate de prelungi rătăciri.
Unde-a stat umbra mătăsii nu vom şti poate niciodată. Neagra
Urzeală a mâinilor s-a strecurat între noi şi valul de sticlă.
Busola încă măsoară clandestinitatea crimei de ieri.
Paşii urieşeşti ai fiarei ne stau înainte. Şi înapoi
Capetele de bronz ale statuilor ierbii. Copilării fără scuturi.
Ierni fără adăpost. Ochiul tău dispare în centrul spaimei
Ce ne-a însoţit pân-aici. Moare la capătul ploii
O pasăre tânără şi nouă cum nu n-am mai văzut.
