Inconştienţa păcătoasă a unor „formatori” de opinie

Iată ce scriam cu mai bine de patru ani în urmă; mai exact, în 23
Citeşte

Mario Costantini

Mario Costantini: Pe drumul spre casă George Popescu  Au trecut aproape două decenii de când, în medievala
Citeşte

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului

Eleanor Mircea Insolitarea ludică a cotidianului   Din noul (merituos și provocator) val de poeți craioveni, Eleanor Mircea
Citeşte

Alda Merini

Alda Merini I poeti lavorano di notte / Poeții lucrează noaptea „Când sunt întrebată de unde se
Citeşte

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound.

EUGENIO MONTALE Misterul unui poet. Ezra Pound. (apărut în „Corriere d’informazione”, 26-27 aprilie 1958, apoi în colecția
Citeşte

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis

Andrea Zanzotto: o nouă Divina Mimesis  George Popescu  Andrea Zanzotto, “cel mai bun dintre poeții italieni născuți
Citeşte

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi

Davide Ronconi Scrisoare deschisă dascălilor filologi   Mai mult decât o scrisoare, aceasta este o implorare. Ceva unde
Citeşte

Aldo Moro şi sfârşitul politicii

Pe 16 martie trecut s-au împlinit – şi s-au comemorat într-o largă gamă de manifestări
Citeşte

Claudio Magris despre o artă şi nu numai

[...]   Al doilea gând. Vorbind despre Leo Castelli, de scurt timp dispărut, Claudio Magris («Corriere della
Citeşte

Portret spre neuitare: IONELA PRODAN

În lumea pe care nu contenim, uneori cu o inabilitate greu pardonabilă, s-o așezăm cu
Citeşte

Încă o tristă despărțire…

Vestea plecării dintre noi, într-un alt orizont, a lui Jean Băileșteanu a sosit, sâmbătă dimineața
Citeşte

O (altă) „stafie” bântuie prin Europa?

Cum poate fi ignorată ori, mai grav, uitată formula marxistă pusă ca avertisment în preambulul
Citeşte

Receptarea lui E. M. Cioran în Italia

Aşa cum am promis cititorilor acestei rubrici, reiau, aici, din pagini regăsite şi doar în
Citeşte

Despre destinul (fast) al lui Cioran în Italia

Nu știu cum se întâmplă cu noi, românii, și nu de ieri, de azi, ci
Citeşte

Povara nostalgiei

N.B. Sub impactul, puţin aşteptat şi de aceea copleşitor, al celor două momente omagiale pe
Citeşte

Zarvă și haos pe calea suspendată a speranței

Regăsesc în noianul de însemnări conservate în spațiul memorial al computerului o însemnare de mai
Citeşte

După scrutin: Italia o (tristă) premieră într-o neagră seară a Europei

S-a confirmat, potrivit primelor proiecții de la închiderea secțiilor de votare, ceea ce anticipam în articolul
Citeşte

Roma vs Bruxelles: noi și intrigante sfidări

Tot mai bulversat de ceea ce se petrece în ultimii ani pe scena politicii –
Citeşte

Un poem de Andrei Tarkovski

Notă N-am știut că marele cineast rus a scris, în afara cărților sale știute și citite,
Citeşte

Umberto Eco - un incitant apel la cultivarea memoriei

Umberto Eco Dragă nepoate, învață pe de rost (articol apărut în săptămânalul „L’Espresso”, la rubrica sa „La
Citeşte

Eminescu în marasmul unei divizări vinovate

17 ianuarie 2017
Autor

Ieri a fost ziua naţională a culturii române. Ziua în care s-a născut, în Ipoteştii din Moldova de Sus, spiritul nostru tutelar de care nu ne mai amintim, aşa cum s-ar cuveni, nici măcar în această clipă ce-ar trebui să fie siderală pentru ceea ce ne-a rămas ca urmă a geniului creator al neamului. Şi, iată, că şi de această dată, acest moment a trecut sub semnul aceleiaşi divizări ce ne bântuie de un sfert de veac de libertate practicată cu un voios gust al arbitrariului.

De data asta, divizarea n-a mai fost între românii „buni” şi românii „răi”, între cei „mândri” şi cei „ruşinaţi”, nu o dată chiar „revoltaţi”, de apartenenţa la neamul care le-a dăruit identitatea. Comedia cu un tragic coeficient de iresponsabilitate s-a repetat şi de această dată, etalând, făţiş ori disimulat, cele două tabere într-o confruntare mai păguboasă decât se poate estima; de o parte, aceiaşi detractori ai poetului, acuzând „desuetudinea” operei sale, în numele unei „inactualităţi” de idei şi de stilistică, de cealaltă, partizanii nu totdeauna avizaţi asupra miracolului eminescian şi, ca atare, victime ale unui entuziasm neproductiv.

Între aceste extreme, egal nefericite, figura Poetului, el însuşi un etalon al Nefericirii, tragică „jucărie” a Nenorocului, cum s-a autolivrat postumităţii, e nepermis investit cu revoltătoarea funcţie a unei biete… monede de schimb: un soi de detestabil comerţ în care numele său sfârşeşte dureros într-un fel de neghioabă licitaţie.

Mărturisesc că m-a intrigat totdeauna atitudinea de negare a lui Eminescu. Cu atât mai mult cu cât nu s-a rezumat aproape nicicând la o simplă dispută de… gusturi. Unica pe care, chiar şi depăşind un minim prag al indulgenţei, o mai poţi accepta: ca în cazul mai cunoscut şi mai universalizat din disputa dintre adulatorii lui Verdi şi cei ai lui Wagner; chestiune de preferinţă, aşadar, care n-a prejudiciat nicicum nici valoarea şi nici actualitatea nici unuia dintre cele două genii muzicale universale. În cazul poetului nostru însă, s-a mers – ca mai totdeauna în levantinismul nostru „mioritic” – nepermis de departe, spre o intransigenţă cu miză belicoasă, un implacabil sau/sau: geniu sau nimic.

 

Trăim deja într-un amurg al valorilor, aşa cum ni le-a creat, propus, lăsat o Tradiţie milenară. Spectrul confuziei pare de-acum generalizat, de vreme ce, pe scena artelor, goana după audienţă ignoră talentul, truda, spiritul creativ în esenţa sa verificată secular.

În context, Eminescu a sfârşit şi el în spaţiul de nişă al indiferenţei şi, din păcate, al unei campanii de minimalizare şi, uneori, chiar cu accente denigratoare. Şi pentru cei porniţi, aiuritor, pe această cale, le-aş aminti un singur argument, uitat, ignorat ori ocultat din nepricepere ori rea-voinţă, care îi susţine cu o necondiţionată legitimitate demnitatea de poet naţional. Eminescu este creatorul limbii literare româneşti. Şi pentru cei ce nu ştiut acest lucru ori îl uită, ori îl trec cu vederea, îi invit la un exerciţiu pe cât de simplu pe atât de grăitor. Să recitească orice text – poetic, dar şi publicistic – ce l-a precedat (de la poeziile lui Conachi, Heliade, Bolintineanu, Alecsandri chiar, ca şi din paginile unui Bălcescu ori ale lui Kogălniceanu) şi va identifica, astfel, poate una dintre cele mai pertinente surse ale locului princiar al lui Eminescu în panteonul culturii noastre naţionale.

Prin comparaţie, Shakespeare n-a creat limba literară engleză, a remodelat-o, i-a conferit o strălucire perenă, nici Goethe n-a trebuit să facă altfel, nici Hugo n-a fost nevoit să intervină fondator într-un idiom, cel francez, deja normat.

Poate numai italianul Dante e, în această perspectivă, egalul poetului nostru. Însă limbii literare a lui Dante i-au trebuit câteva veacuri spre a se codifica la nivel naţional, chiar dacă din alte multiple cauze şi în cu totul alte contexte şi condiţionări istoric-culturale.

După Eminescu însă, lingvistic vorbind, nu s-a mai putut scrie altfel fără a nu impieta codul unei limbi forjate de geniul său într-o gramatică nouă: în creaţia poetică, în cea ideatică, în cea a publicisticii.

Atât e îndestulător spre a-l asimila demnităţii de poet naţional. Şi de a-i omologa ziua d naştere la exigenţa Zilei Culturii Româneşti.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

− doi = 3

Arhiva

ianuarie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Dec   Feb »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031