Eminescu în marasmul unei divizări vinovate

17 ianuarie 2017
Autor

Ieri a fost ziua naţională a culturii române. Ziua în care s-a născut, în Ipoteştii din Moldova de Sus, spiritul nostru tutelar de care nu ne mai amintim, aşa cum s-ar cuveni, nici măcar în această clipă ce-ar trebui să fie siderală pentru ceea ce ne-a rămas ca urmă a geniului creator al neamului. Şi, iată, că şi de această dată, acest moment a trecut sub semnul aceleiaşi divizări ce ne bântuie de un sfert de veac de libertate practicată cu un voios gust al arbitrariului.

De data asta, divizarea n-a mai fost între românii „buni” şi românii „răi”, între cei „mândri” şi cei „ruşinaţi”, nu o dată chiar „revoltaţi”, de apartenenţa la neamul care le-a dăruit identitatea. Comedia cu un tragic coeficient de iresponsabilitate s-a repetat şi de această dată, etalând, făţiş ori disimulat, cele două tabere într-o confruntare mai păguboasă decât se poate estima; de o parte, aceiaşi detractori ai poetului, acuzând „desuetudinea” operei sale, în numele unei „inactualităţi” de idei şi de stilistică, de cealaltă, partizanii nu totdeauna avizaţi asupra miracolului eminescian şi, ca atare, victime ale unui entuziasm neproductiv.

Între aceste extreme, egal nefericite, figura Poetului, el însuşi un etalon al Nefericirii, tragică „jucărie” a Nenorocului, cum s-a autolivrat postumităţii, e nepermis investit cu revoltătoarea funcţie a unei biete… monede de schimb: un soi de detestabil comerţ în care numele său sfârşeşte dureros într-un fel de neghioabă licitaţie.

Mărturisesc că m-a intrigat totdeauna atitudinea de negare a lui Eminescu. Cu atât mai mult cu cât nu s-a rezumat aproape nicicând la o simplă dispută de… gusturi. Unica pe care, chiar şi depăşind un minim prag al indulgenţei, o mai poţi accepta: ca în cazul mai cunoscut şi mai universalizat din disputa dintre adulatorii lui Verdi şi cei ai lui Wagner; chestiune de preferinţă, aşadar, care n-a prejudiciat nicicum nici valoarea şi nici actualitatea nici unuia dintre cele două genii muzicale universale. În cazul poetului nostru însă, s-a mers – ca mai totdeauna în levantinismul nostru „mioritic” – nepermis de departe, spre o intransigenţă cu miză belicoasă, un implacabil sau/sau: geniu sau nimic.

 

Trăim deja într-un amurg al valorilor, aşa cum ni le-a creat, propus, lăsat o Tradiţie milenară. Spectrul confuziei pare de-acum generalizat, de vreme ce, pe scena artelor, goana după audienţă ignoră talentul, truda, spiritul creativ în esenţa sa verificată secular.

În context, Eminescu a sfârşit şi el în spaţiul de nişă al indiferenţei şi, din păcate, al unei campanii de minimalizare şi, uneori, chiar cu accente denigratoare. Şi pentru cei porniţi, aiuritor, pe această cale, le-aş aminti un singur argument, uitat, ignorat ori ocultat din nepricepere ori rea-voinţă, care îi susţine cu o necondiţionată legitimitate demnitatea de poet naţional. Eminescu este creatorul limbii literare româneşti. Şi pentru cei ce nu ştiut acest lucru ori îl uită, ori îl trec cu vederea, îi invit la un exerciţiu pe cât de simplu pe atât de grăitor. Să recitească orice text – poetic, dar şi publicistic – ce l-a precedat (de la poeziile lui Conachi, Heliade, Bolintineanu, Alecsandri chiar, ca şi din paginile unui Bălcescu ori ale lui Kogălniceanu) şi va identifica, astfel, poate una dintre cele mai pertinente surse ale locului princiar al lui Eminescu în panteonul culturii noastre naţionale.

Prin comparaţie, Shakespeare n-a creat limba literară engleză, a remodelat-o, i-a conferit o strălucire perenă, nici Goethe n-a trebuit să facă altfel, nici Hugo n-a fost nevoit să intervină fondator într-un idiom, cel francez, deja normat.

Poate numai italianul Dante e, în această perspectivă, egalul poetului nostru. Însă limbii literare a lui Dante i-au trebuit câteva veacuri spre a se codifica la nivel naţional, chiar dacă din alte multiple cauze şi în cu totul alte contexte şi condiţionări istoric-culturale.

După Eminescu însă, lingvistic vorbind, nu s-a mai putut scrie altfel fără a nu impieta codul unei limbi forjate de geniul său într-o gramatică nouă: în creaţia poetică, în cea ideatică, în cea a publicisticii.

Atât e îndestulător spre a-l asimila demnităţii de poet naţional. Şi de a-i omologa ziua d naştere la exigenţa Zilei Culturii Româneşti.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Arhiva

ianuarie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Dec   Feb »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031